Epava

Articolul a fost publicat în Viaţa medicală în martie 2014, la trei ani de la desfiinţarea spitalului Caritas. Aici îl redau în versiune completă, prea mare pentru o pagină de ziar, în care nu a mai intrat partea de istoric al spitalului. 

La 31 martie 2011, ambulanţele au ridicat pacienţii internaţi la Caritas şi i-au mutat în alte spitale din Bucureşti. Spitalul Caritas se desfiinţa prin decizia statului, după o istorie de peste 100 de ani şi o retrocedare către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Astăzi, în spaţiul de 12.000 mp dintre străzile Traian, Maximilian Popper şi Parfumului, mai funcţionează o singură clădire a spitalului, care aparţine Primăriei Bucureşti şi care a fost transformată în cămin pentru vârstnici. Celelalte imobile sunt abandonate de trei ani.

În 2011, guvernul Boc publica o listă de spitale care urmau să fie desfiinţate şi care deveneau eligibile pentru a fi transformate în cămine pentru vârstnici. Singurul spital bucureştean de pe listă era Caritas. Lista fusese alcătuită în urma unei evaluări realizate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, explică Cseke Attila, ministrul sănătăţii la acel moment. În cazul Spitalului Caritas au contat şi discuţiile care s-au purtat între ministru şi primarul general al Capitalei. „Dânsul a spus că primăria avea oricum de gând să mute activitatea medicală, iar dacă facem programul ăsta, pentru ei vine ca mănuşă, pentru că ar intra în program cu clădirea care aparţine Primăriei, iar restul activităţilor medicale vor oricum să le mute de acolo. Este logic: ei nu aveau cum să dezvolte activitatea la Caritas pentru că nu aveau drept de proprietate asupra unei părţi mari din clădiri“, a explicat Cseke Attila.

Vaccinul nu e apă sfinţită

Articol publicat în august 2014 în ziarul Viaţa medicală, săptămânalul profesioniştilor în sănătate din România. 

„Suferinţă, sex, bani cheltuiţi - sunt toate subiecte de breaking news. HPV înseamnă toate acestea la un loc şi, din păcate, nu e subiect de ştiri.“ (Dr. Victor Clătici, medic dermatolog)

   Primul program naţional de vaccinare împotriva virusului papilloma uman (HPV) a început în 2007 în Australia. Tot în 2007 a început şi programul românesc, soldat cu un eşec. O semiconsolare este faptul că majoritatea programelor naţionale de vaccinare HPV nu au avut efectul scontat, aflu de la profesorul Radu Vlădăreanu, şeful clinicii de obstetrică-ginecologie a Spitalului Universitar de Urgenţă Elias, unul dintre speakerii întâlnirii „HPV – de la biologie moleculară la clinic“, desfăşurată recent la Bucureşti. Reuniunea interdisciplinară a prilejuit o trecere în revistă a noutăţilor din domeniul împărţit de diferite specialităţi: obstetrică-ginecologie, dermatologie, ORL, neonatologie. Astfel, un review din 2013, citat de profesorul Vlădăreanu, a demonstrat că populaţia se informează greşit sau incomplet privind siguranţa vaccinării HPV, persoanele evaluate considerând că vaccinul nu ar fi suficient testat şi, în plus, că ar transforma comportamentul sexual al tinerilor. Însă cercetările care au analizat siguranţa vaccinului HPV nu au remarcat o asociere semnificativă statistic cu apariţia de evenimente adverse, iar un studiu recent infirmă ipoteza că tinerii ar deveni mai interesaţi de sex la adăpostul vaccinării. Totuşi, vaccinul nu este nici pastă de dinţi, nici apă sfinţită, după cum scriau editorii BMJ. Iar a lansa prematur un astfel de program generează confuzie pe fondul implicării mass-media, fără efect real asupra bolii pe care vrea să o controleze. Ginecologul român a fost implicat în campania din 2007 şi consideră că „lansarea unui program necesită un know-how pe care România nu l-a avut atunci“ şi că este responsabilitatea medicului să ofere informaţii şi să obţină consimţământul părinţilor pentru vaccinare.

Controverse despre vaccinare

Acest articol a fost publicat în luna mai 2013, în diferite forme, în revista VIP şi pe site-ul eurocomunitateamedicala.ro. Nu reprezentam şi nu reprezint interesele vreunei companii care să producă vaccinuri. La doi ani de atunci, discuţiile pro şi antivaccinare continuă, cu ceva mai multe şi binevenite nuanţe, departe însă de a tranşa problema.

Pe fondul discuțiilor despre o alimentație cât mai naturală, lipsită de chimicale, tot mai mulți părinți se gândesc de două ori înainte să-şi vaccineze copilul. Cele mai bune intenții cad adesea în plasa informațiilor deformate și tocmai din grija pentru sănătate se ajunge, uneori, la situații grave.

Un studiu realizat în 2009 arăta că un român din trei are puțină încredere în vaccinare, iar unul din zece nu are deloc încredere în această procedură. O căutare pe Internet după “vaccinare”, “pro”, “contra” sau “anti” returnează milioane de rezultate. Responsabili pentru sănătatea propriilor copii, părinţii își împărtășesc convingerile pe bloguri. Le citești bulversat. Folosesc un ton ponderat sau virulent, citează autori, fiecare argument este încă o cărămidă la temelia hotărârii deja luate. Punctul lor forte este că nimeni nu îi poate acuza de interese ascunse – le pasă de copii.

De cealaltă parte, instituțiile și publicațiile științifice folosesc un limbaj neutru, academic. Pe site-urile lor, copiii sunt statistici. X% din micuți pot prezenta reacții adverse grave după vaccinarea cu Y. Revii la site-urile de părinți, inspiri, expiri și citești mai atent. În discursul cald și empatic îți atrag atenția exprimări precum “este evident că”, “se știe că”…

De fapt, ce se știe?

Am avut ieri o discutie interesanta cu cineva si la un moment dat m-a intrebat ce parere am despre sistemul de sanatate romanesc, care cred eu ca sunt problemele sale. Si, din motive pe care nu le mai analizez, am dat un raspuns nesatisfacator pentru mine. Incerc acum, pe repede-inainte (sau inapoi). Problemele pe care le vad eu:

1. lipsa de transparenta, strans legata de lipsa de organizare - se cheltuie bani si alte resurse (si asa putine) fara o justificare clara. Sau cel putin asta lasa sa se inteleaga anchetele din spitale si povestile legate de licitatii etc. Aici intra o rea-intentie a unor manageri din spitale, o lipsa de cunostinte de management, lipsa de repere, de standarde, de proceduri la care ar trebui sa functioneze departamentele unitatii sanitare.
1 bis. subfinantarea - dar ma tem ca si daca am primi un cadou, n-am sti ce sa facem cu el.
2. lipsa unei analize, a unei viziuni de ansamblu, care sa stabileasca prioritatile, dar care sa aiba grija si de toate verigile lantului valoric care asigura sanatatea populatiei - profilaxie, tratament (in ambulatoriu, in spital), recuperare, educatia terapeutica a pacientului. Adica uneori investim in domeniul X si ignoram pasii urmatori (vezi succesele din asistenta de urgenta prespital si starea spitalelor care primesc aceiasi bolnavi). Avem domenii in care ducem lipsa acuta si cronica de personal medical (vezi ATI-ul), poate ca am putea sa umblam in primul rand la salariile acestor medici, pentru a stimula tinerii sa aleaga specializarea la Rezidentiat. Si totusi, nu atat salariile, cat spitalele disfunctionale ii determina pe medici sa plece din tara, deci nu doar pentru a trai o viata decenta, ci si pentru a simti ca au cu adevarat cum sa-si ajute pacientii.
3. lipsa de incredere in fortele Statului (justificata). De aceea cred ca, macar pentru inceput, sistemul privat poate sa ajute la educarea populatiei pentru sanatate (preventie, monitorizare), aceasta populatie intelegand ca pentru servicii in conditii mai bune, mai civilizate (pojghita care conteaza atat de mult in decizia oamenilor de a intreprinde ceva pentru sanatatea lor), trebuie sa plateasca in plus. Si astfel scade din incarcatura pe care o suporta Statul (urgente, persoane cu venituri foarte mici si pensionari etc).
4. lipsa unor experti vocali din tara sau din afara, altii decat cei din institutiile Statului, care sa coaguleze medicii si impreuna sa realizeze o analiza obiectiva si sa propuna solutii pe termen scurt, mediu si lung.
5. specularea de catre unii lideri de opinie si specialisti a oboselii generalizate si a personalitatii balcanice care ne face delasatori, dar si consumatori de stiri de suprafata, de false-probleme si de false-realizari. Toate acestea deturneaza atentia de la nevoia de discutii la rece, cu logica si cu informatii.


Cam asta - repet, pe repede-inainte, ca sa nu-mi mai macine creierul. Promit ca pe viitor voi incerca sa fiu mai pe faza.
P.S.: Intrebare pentru Pen: Cum stii, ca pacient, ca un medic este bun (inainte de a-l alege)? :)

X motive pentru care merită să porţi aparat ortodontic

Îl port de două luni și am nevoie să-mi distrag atenția acum, când a trecut efectul anesteziei și antiinflamatorul se dovedește prea slab. Port aparat doar pe arcada superioară, metalic, cu bracketsi.

1. Pentru că îți va îndrepta dinții. Evident. Chiar dacă prietenii îți spun "Dar tu nu ai dinții strâmbi". Tu știi mai bine. Iar când medicul îți ține isonul, e perfect.
2. Pentru că acționează repede. Cel puțin în cazul meu, așa pare a fi. Niciodată buza mea superioară n-a fost mai plină. Sigur, ăsta e un efect secundar și va dispărea imediat ce dinții-și vor găsi locul :(. Deocamdată au fost împinși ușor în față și mai sunt și bracketsii qui font toutes choses plus belles.
3. Pentru că nu se vede. Un pic acolo, când vorbești, dar nu e ceva de speriat. Chiar și cel mai vizibil aparat este mai puțin vizibil decât te îngrijorezi tu că va fi. Medicul mi-a recomandat varianta metalică, adică vizibilă, pentru că este mai solidă, mai potrivită pentru deplasarea de care am eu nevoie. Bonus, este mai ieftină decât aparatul ceramic (m-a costat 2.000 de lei - o arcadă), ca să nu mai vorbesc de acela cu safire.
4. Pentru că nu-ți vei mai roade unghiile. Nu mai poți. Nu ai cum să muști ceva, doare. Îmi este dor să mușc dintr-un biscuite, iar când încep o înghețată învelită în strat gros de ciocolată o strivesc ușor prin ambalaj, pentru un start reușit.
5. Pentru că vei slăbi, dacă asta vrei. Sau nu vei slăbi, dacă nu vrei. Eu n-am slăbit, din fericire. Adevărul este că, în afară de alune-migdale, poți că mănânci orice. Cu furculiță și cuțit. Ca idee, mă limitez la cartofii prăjiți și renunț la cheeseburger.
6. Pentru că îți dă un orizont de așteptare clar. În cazul meu, un an și jumătate.
7. Pentru că faci ceva pentru tine, fie că e must have, fie nice to have. În cazul meu - nice to have. Acum trei ani m-am gândit la asta pentru prima dată, atunci când m-am văzut în pozele de la o nuntă.
8. Pentru că vei asista la tot felul de glume spuse pe seama ta:
"Să vă ajut să strângeți. - Nu, tu stai liniștită, relaxează-te, ai aparatu'",
"Nu-ți fă griji, Mary, văd tot mai multă lume cu aparat. - Dar tu pe unde umbli, pe la Sf. Sava?"

și, bineînțeles,
"Ai grijă că vine furtuna, să nu te trăznească".
9. Pentru că poți să dai, ca mine, peste cel mai simpatic chirurg BMF, care te-ngrijește profi, murmură la final You'd better find somebody to loove, odată cu radioul, și te-apasă cu tifonul pe vârful nasului - "Nu m-am putut abține" (face parte din tratament :). Și-apoi te-întreabă dacă trebuia să scoată dintele ușor strâmb.
10. Ce să vă mai spun, ca să fie zece. A, da. Pentru că nu doare. Acuma mă doare pentru că am scos incisivul supranumerar, cel care furase din spațiul rezervat caninilor. Un timp voi râde numai din priviri :)

P.S.: M-a ajutat să mă decid și blogul acesta, mulțumesc.

Prima conferinta TEDxCERN in Romania. Vezi prezentarile A Quantum Koan si Can We Die of a Broken Heart?

O relatare la cald, pe placul meu, în care editorul web sau cine-o fi el înțelege rostul bulletsurilor :). De la hotnews.ro

 "Arta depasirii limitelor te poate duce in cea mai intima calatorie pe care o poti avea", a declarat Alexandru Gavan, primul alpinist roman care a urcat pe varful Shisha Pangma (8027 metri) din muntii Himalaya. Acesta a fost invitat la prima conferinta TEDxCERN in Romania, care s-a desfasurat vineri la Magurele. Printre cei care au luat cuvantul se numara Radu Ionicioiu, "fizician-filosof al lumii cuantice", cercetator la Institutul de Fizica Nucleara: "exista o falie intre ce putem prezice si ce putem intelege. Experimentele arata ca un sistem cuantic se comporta in functie de intrebarile pe care le punem. Asta m-a atras in lumea cuantica: ofera franturi din misterele universului" si doctorul Sever Cristian Oana, care a raspuns urmatoarei intrebari: "Poti muri din cauza unei inimi frante?"


Citește mai mult

Accidentul - updated

am terminat de citit Accidentul, o carte chinuitoare si pentru Sebastian, si pentru mine. Mihail Sebastian a pierdut manuscrisul cu prima parte a romanului, la Paris, si apoi a facut un efort urias sa-l rescrie, el, care spune in Jurnalul sau ca nu poate reveni asupra textelor redactate. primul capitol, dupa reconstituire, il declara de o "rara stupiditate". am mai citit de Sebastian Orasul cu salcami, din care nu-mi amintesc decat ca nu mi-a placut. insa Jurnalul imi place mult - si il recitesc. (postez de pe telefon si e groaznic, dar asa cum autorul a insistat sa rescrie Accidentul, ca sa se elibereze de el si de personaje, insist sa marchez si eu momentul: Bine ca s-a terminat! :)  mi se pare fracturat, inegal, exagerat, un deja vu al povestii sale de amor cu Leni Caler, relatata in amintiri (apropo, aud ca in memoriile ei, Leni il trece pe Sebastian la capitolul Prieteni, nu Iubiti). si Nora... gata, nu mai scriu, este foarte greu de pe telefon.

Update 06.05.2013

Cât depindem de fondurile nerambursabile?

Articol publicat în revista VIP pe 24 aprilie 2013

La inceput de aprilie, ministrul Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici, anunța ca pana pe 1 iunie se va ajunge la zi cu evaluarea proiectelor finantate din fonduri europene, cu verificarea și plata cererilor de rambursare restante. Daca lucrurile merg conform planificarii, ar insemna un stres mai puțin pentru micii intreprinzatori indatorați pana peste cap și pentru ONG-urile care și-au vazut conturile blocate de catre ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala). Dar daca promisiunile nu pot fi respectate, mai aplicam sau nu?

Exista oameni care și-au pierdut casa pentru ca au demarat proiecte cu finanțare europeana. Exista ONG-uri care și-au pierdut angajații sau care au... murit, din același motiv. In toamna anului trecut, Bruxelles-ul sista rambursarile in urma unui audit care a descoperit nereguli in sistem. A urmat o lunga perioada in care firmele dependente de aceste finanțari au fost in impas. “Au fost”, la timpul trecut - pentru ca la inceput de aprilie, de ziua pacalelilor, s-au deblocat banii.

Bosonul Higgs, particula care ne apropie de adevar

Articol publicat în Revista VIP

In data de 4 iulie 2012, cercetatorii de la CERN (Organizația Europeana pentru Cercetari Nucleare) anunțau ca au gasit bosonul Higgs. Pentru publicul larg, vestea parea un déjà-vu – se scrisese și in martie despre misterioasa particula. Ce este ea, cu ce ne ajuta și ce legatura ar putea avea cu Dumnezeu?

O cautare pe Google dupa cuvintele „boson Higgs” iți returneaza 46.500.000 de rezultate. Subiectul a devenit peste noapte vedeta: oamenii de știința au demonstrat existența bosonului Higgs in cadrul unor experimente științifice menite sa recreeze nașterea lumii. Acesta a fost și principalul motiv pentru care i s-a dat numele de „particula lui Dumnezeu”. In decembrie 2011, fizicienii de la CERN anunțau ca in masuratorile lor au aparut indicii privind existența unei particule elementare noi, nedescoperita pana atunci. Pentru a fi confirmata o noua descoperire, este nevoie de un anumit indice de siguranța (probabilitate de minimum 5 sigma), pe care datele fizicienilor nu il atinsesera. In martie, o alta echipa de cercetatori, de data aceasta de la Fermilab, Chicago, au facut publice primele citiri ale experimentelor proprii: și ele semnalau existența unei particule noi, cu aceeași probabilitate medie.

Sinuciderea, ultima agresiune impotriva sufletului

Articol publicat pe 15 septembrie 2012 in Revista VIP
In fiecare an, 10 septembrie marcheaza Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului. Romanii care au nevoie sa vorbeasca despre aceasta problema au la dispozitie un site si un numar de telefon gratuit la care vor primi ajutor.

“Stiu ca viata iti poate juca uneori feste. Stiu ca poti ajunge in anumite momente in care sa te intrebi de ce merita sa traiesti, daca totul este asa cum este in viata ta. Si totusi… daca tot ai citit pana aici, fa-ti timp inca doua minute sa citesti si restul postarii. Nu imi permit sa te retin mai mult. Stiu ca esti intr-un moment in care «repede» este cuvantul de ordine.” Este unul dintre mesajele care te intampina pe http://suicid.wordpress.com, grup virtual de suport creat pentru persoanele care au nevoie de ajutor intr-un moment de criza. Dupa cum ne spune dr. Emanuel Adrian Sarbu, omul care sta in spatele acestui site la nivel de idee si de moderare zilnica, majoritatea celor care ajung aici pentru prima oara sunt trimisi de Google, in cautarile lor dupa “moarte usoara”, „cum sa te sinucizi”, „cum sa mori usor”, „cum sa mori fara dureri”. Insa, dupa ce ajung pe site si citesc povestile de viata ale altora care, ca si ei, si-au dorit moartea la un moment dat, au o ezitare – una salvatoare.

Catalin Cirstoveanu: "Noi vrem ca acesti copii sa traiasca"

Interviu publicat în Revista VIP

Toata lumea a auzit de campania de strangere de fonduri pentru sectia de chirurgie cardiaca pediatrica  de la Spitalul Maria Sklodowska Curie. Un subiect care a devenit controversat, in contextul in care investitia de milioane de euro ramanea nefolosita, din lipsa de personal. La un an si jumatate de la dotarea cu echipamente, in departamentul de chirurgie cardiaca pediatrica se vor putea face operatii nou-nascutilor cu malformatii cardiace. Despre acest subiect am stat de vorba cu medicul neonatolog Catalin Cirstoveanu. Este seful departamentului de anestezie si terapie intensiva nou-nascuti, omul din spatele acestui proiect si cel care a ajutat sute de copii sa traiasca, trimitandu-i in strainatate, pentru operatii pe cord deschis.

Telocitele, intre salvarea de vieti si orgolii

Interviu publicat in Revista VIP

O descoperire romaneasca, celule cu rol cheie in recuperarea inimii, muschilor si creierului, telocitele au readus stiinta romaneasca in atentia lumii internationale. Vizibile doar la microscopul electronic, telocitele formeaza retele in spatiul dintre celulele corpului si au fost identificate in 25 de tesuturi din organism. Ele transmit semnale cu rol in buna functionare a celulelor si, in primul rand, a celor stem. Micutii „aghiotanti” au fost numiti initial „Popescu”, dupa numele descoperitorului lor, academicianul Laurentiu M. Popescu, directorul Institutului National de Patologie „Victor Babes”.

Cand ati descoperit telocitele?
Descoperirea telocitelor este un exemplu tipic de serendipitate. Serendipitatea este numele dat intamplarilor din stiinta in care, in mod interesant, se produce ceva neasteptat. Adica cercetatorul respectiv cauta un anume lucru, conform unei ipoteze pe care a formulat-o, si gaseste cu totul altceva, iar acel ceva reprezinta o descoperire. Daca vreti, serendipitatea este intamplare, dar cu un coeficient de tintire.

"Accesul la educatie este unul dintre cele mai incalcate drepturi ale copiilor cu sindrom Down"

Articol publicat în Revista VIP

90-95% dintre persoanele care se nasc cu sindrom Down in Romania risca sa ramana dependente de familie toata viata. Crudul adevar, dar si cum s-ar putea schimba aceasta realitate le-am aflat de la Madalina Turza, presedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilitati (CEDCD) si mama unui copil cu sindrom Down.

Copiii care se nasc cu sindrom Down au un cromozom in plus fata de restul lumii. Acest material genetic suplimentar localizat la nivelul perechii 21 ii deosebeste de ceilalti printr-o serie de caracteristici: aspectul usor mongoloid, unele defecte cardiace, intarzieri de dezvoltare a aparatului locomotor, a vorbirii si a capacitatii de invatare. Sindromul Down este o conditie permanenta, dar fiecare dintre acesti copii se poate integra in societate daca beneficiaza de terapiile necesare de la varste mici, de afectiune si de toleranta.

VIP: Din estimarile CEDCD, in Romania traiesc aproximativ 50.000 de copii cu sindrom Down. Unde sunt ei? Nu ii vedem pe strazi, in magazine, in scoli decat foarte rar.
Madalina Turza: Din prima intrebare ati pus degetul pe punctul nevralgic. Asta este o mare problema a societatii romanesti, si nu doar pe linia de dizabilitate. In general, avem aceasta tendinta sa ascundem tot ceea ce nu este conform cu niste reguli pe care noi le-am stabilit ancestral, asa ca tot ce nu e frumos, nu e destept, nu e multitasking nu trebuie sa se vada.

Nu exista copii nedoriti, ci familii adoptive negasite

Articol publicat în Revista VIP. Titlul reprezintă o traducere a sloganului Centrului Național de Adopții din SUA

„Vrei sa faci ceva frumos pentru Dumnezeu? Exista o persoana care are nevoie de tine. Aceasta este sansa ta“. Cuvintele apartin Maicii Tereza si se potrivesc cum nu se poate mai bine oamenilor care se gandesc sa adopte un copil.

Aproximativ 40.000 de copii sunt abandonati in Romania. Ii gasim in spitale, in centre de plasament sau in grija asistentilor maternali. Ei nu pot deveni vedete, nu-si pot sustine singuri cauza, pentru ca informatiile despre ei sunt si trebuie sa ramana confidentiale. Doar stau si asteapta ca o familie sa ii doreasca, sa ii aleaga. Iar sansa lor de-a primi parinti scade dramatic dupa ce implinesc varsta de trei ani. Ioana T. este unul dintre norocosi: are 11 ani si a fost adoptata la varsta de sapte luni. Nu stie ca este adoptata si, ati ghicit, nici nu o cheama Ioana.

Trei ore cat un an la UPU

Articol publicat în Revista VIP

„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.

Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.

P.A.V.E.L.: un alt mod de a privi lumea

Interviu publicat în Revista VIP

Atunci cand un copil este diagnosticat cu o forma de cancer, viata familiei se schimba. Dincolo de tratamentul medical, nevoile lor gasesc sprijin in asociatia P.A.V.E.L. Am stat de vorba cu Alina Mitroi, psiholog si coordonatorul de proiecte al asociatiei, si cu Carmen Voiculescu, asistent social si consilier vocational, la Institutul Oncologic „Prof. dr. Alexandru Trestioreanu“ din Bucuresti.

VIP: Copiii realizeaza ca sunt bolnavi?
Carmen Voiculescu (C.V.): Cei mai mari - da. Daca vorbim de varsta de 7-8 ani – si chiar si cei mai mici - atunci da, realizeaza. Iti dai seama ca inteleg, pentru ca retin tot felul de manevre medicale: cum ii inteapa, unde se pune branula, deja isi cunosc si ei venele. Asistentele ii intreaba: „Unde vrei sa-ti pun branula azi? In brat, in picior?”.
Alina Mitroi (A.M.): Dar nu realizeaza cat de grava este boala lor – poate doar cei mai mari, de 15-16 ani.

Pentru voi cine reprezinta o provocare mai mare, copiii sau parintii lor?
A.M.: Adolescentii. Sunt la varsta la care inteleg si este foarte greu sa stai de vorba cu ei, sa le dai raspunsuri la intrebari. De fapt, trebuie doar sa-i insotesti in a-si da singuri raspunsuri, pentru ca, pana la urma, ei sunt specialistii vietii lor. Sunt multe lucruri pe care nu le-au facut, n-au apucat sa le faca in viata lor, fata de un adult, care are deja o experienta si care poate ca nu regreta atat de multe lucruri.

Sănătoși la grădiniță, noua țintă pentru Leslie Hawke

Articol publicat pe 27 aprilie 2012 în Adevărul

Pentru că problemele de sănătate ale copiilor defavorizaţi sunt o cauză însemnată a absenteismului preşcolar, asociaţia Ovidiu Rom demarează un program de educaţie sanitară.

„Doamna, doamna, îmi faci şi mie o poză?", dă tonul un băieţel brunet cu bluză roşie şi în cadru intră brusc mai multe capete de pitici. Suntem la grădiniţa din Tărlungeni, judeţul Braşov, printre mese mici, scaune mici, figurine din hârtie colorată şi copii care desenează fluturaşi şi pomişori cu „guguloaie". Toţi îmbrăcaţi îngrijit. Unii vor să fie fotografiaţi ca „duri", alţii îşi fixează bărbia-n piept când încerc să vorbesc cu ei, o fetiţă mă îmbrăţişează. Unii dintre ei sunt foarte săraci şi vin aici prin programul asociaţiei Ovidiu Rom.

„Mai ai fraţi?" „Da." „Câţi?" „Doi." „Ba trei are!",  îl corectează copiii pe un puşti care se prezintă Octavian. Lângă el, Claudiu are două surori şi cinci fraţi. Câte eforturi fac părinţii să-i trimită pe aceşti copii la grădiniţă doar ei ştiu.

Dacă venitul pe membru de familie este mai mic de 150 de lei pe lună, dacă au condiţii precare de locuire şi dacă părinţii au un nivel scăzut de educaţie, Ovidiu Rom îi ajută cu 50 de lei lunar, sub formă de tichete, pentru fiecare copil care merge la grădiniţă. Cu o condiţie:

Copiii cu sindrom Down, cumințeniile pământului

Articol scris împreună cu Andrada Floria și publicat pe 22 martie în Adevărul

Nu doar aspectul îi face diferiţi de ceilalţi. Dar tocmai integrarea în societate şi sprijinul celor din jur îi ajută să aibă o viaţă mai bună.

„Nimeni nu poate să ofere atâta dragoste ca aceşti copii. Sunt atât de buni, încât te fac să mergi mai departe." Sunt cuvintele Floretei Bogdănescu, mama unei fete care suferă de sindrom Down. De 32 de ani, familia Bogdănescu trăieşte într-o provocare continuă, de când Oana s-a născut cu această afecţiune într-o societate care nu recunoştea existenţa românilor cu handicap. Între timp, lucrurile au evoluat, mai ales în domeniul medical. Totuşi, situaţia acestor familii rămâne dramatică.

Cât contează zâmbetul copiilor în spitalul devenit a doua casă

Articol publicat pe 17 decembrie în Adevărul

Fiecare copil care stă mult timp în spital, indiferent că pentru cancer, pentru arsuri sau pentru probleme ortopedice, are nevoie de mai mult decât de medicamente.

„Dragă Moşule, mă numesc Ana Maria Ioana, am opt ani şi sunt elevă în clasa a doua. Sunt o fetiţă cuminte, îmi place să merg la şcoală, dar din păcate nu pot, pentru că stau mai mult la spital, la Institutul Oncologic." Aşa începe una dintre scrisorile pe care Asociaţia P.A.V.E.L. le-a trimis Moşului din partea copiilor cu tumori internaţi aici. Sunt în camera Asociaţiei de la etajul 1 al Institutului Oncologic, decorată cu fotografii, cu desenele celor mici şi cu icoane, şi simt o uşurare de fiecare dată când Ana Maria îmi zâmbeşte. Apoi vine cineva de afară şi o pupă, iar fetiţa chicoteşte vesel când simte nasul rece pe obraz. Anei Maria îi place mult matematica, dar cel mai mult şi mai mult - să coloreze. În urmă cu trei săptămâni, a câştigat premiul al treilea la un concurs internaţional de desen, la care a participat alături de copii neîncercaţi de boală. Un motiv în plus pentru ca Moşul să-i trimită cadoul dorit: un „leptop". Îl mai rugase şi să fie sănătoasă...

Este muzica o terapie pentru minte și trup?

Articol publicat pe 18 noiembrie în Adevărul 

Ne animă, ne calmează, ne consolează, pe scurt, ne face viaţa mai bună. Studiile recente îi recunosc muzicii meritul de instrument terapeutic pentru redarea sănătăţii fizico-psihice. Iar cercetările sunt de-abia la început.
„Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă de umanitate", spunea muzicianul Billy Joel, iar cercetătorii îi dau dreptate. Oamenii simpatizează unii cu ceilalţi, copiii mici „dansează" spontan pe ritmul muzicii, în vreme ce niciun animal nu face acest lucru. Studiile realizate până în acest moment demonstrează că meloterapia, sub denumirea ei mai corectă de muzicoterapie, are efecte clare şi măsurabile asupra organismului: ne fortifică în faţa stresului, ne face să simţim mai puţin durerea, linişteşte inima (scade frecvenţa cardiacă), stimulează imunitatea şi capacităţile cognitive. Cel puţin în România, nu există încă standarde clare privind folosirea muzicii în cadrul terapiei, dar tot mai mulţi medici îmblânzesc spaţiul cabinetelor cu ajutorul ei.