Articol publicat pe 26 august 2011 în Adevărul (cu sprijinul tăcut și eficient al fotoreporterului Marian Vilău, intrați să vedeți și poza)
Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.
În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.