Articol publicat în Revista VIP. Titlul reprezintă o traducere a sloganului Centrului Național de Adopții din SUA
„Vrei sa faci ceva frumos pentru Dumnezeu? Exista o persoana care are nevoie de tine. Aceasta este sansa ta“. Cuvintele apartin Maicii Tereza si se potrivesc cum nu se poate mai bine oamenilor care se gandesc sa adopte un copil.
Aproximativ 40.000 de copii sunt abandonati in Romania. Ii gasim in spitale, in centre de plasament sau in grija asistentilor maternali. Ei nu pot deveni vedete, nu-si pot sustine singuri cauza, pentru ca informatiile despre ei sunt si trebuie sa ramana confidentiale. Doar stau si asteapta ca o familie sa ii doreasca, sa ii aleaga. Iar sansa lor de-a primi parinti scade dramatic dupa ce implinesc varsta de trei ani. Ioana T. este unul dintre norocosi: are 11 ani si a fost adoptata la varsta de sapte luni. Nu stie ca este adoptata si, ati ghicit, nici nu o cheama Ioana.
Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările
luni, 17 decembrie 2012
Trei ore cat un an la UPU
Articol publicat în Revista VIP
„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.
Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.
„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.
Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.
Sănătoși la grădiniță, noua țintă pentru Leslie Hawke
Articol publicat pe 27 aprilie 2012 în Adevărul
Pentru că problemele de sănătate ale copiilor defavorizaţi sunt o cauză însemnată a absenteismului preşcolar, asociaţia Ovidiu Rom demarează un program de educaţie sanitară.
„Doamna, doamna, îmi faci şi mie o poză?", dă tonul un băieţel brunet cu bluză roşie şi în cadru intră brusc mai multe capete de pitici. Suntem la grădiniţa din Tărlungeni, judeţul Braşov, printre mese mici, scaune mici, figurine din hârtie colorată şi copii care desenează fluturaşi şi pomişori cu „guguloaie". Toţi îmbrăcaţi îngrijit. Unii vor să fie fotografiaţi ca „duri", alţii îşi fixează bărbia-n piept când încerc să vorbesc cu ei, o fetiţă mă îmbrăţişează. Unii dintre ei sunt foarte săraci şi vin aici prin programul asociaţiei Ovidiu Rom.
„Mai ai fraţi?" „Da." „Câţi?" „Doi." „Ba trei are!", îl corectează copiii pe un puşti care se prezintă Octavian. Lângă el, Claudiu are două surori şi cinci fraţi. Câte eforturi fac părinţii să-i trimită pe aceşti copii la grădiniţă doar ei ştiu.
Dacă venitul pe membru de familie este mai mic de 150 de lei pe lună, dacă au condiţii precare de locuire şi dacă părinţii au un nivel scăzut de educaţie, Ovidiu Rom îi ajută cu 50 de lei lunar, sub formă de tichete, pentru fiecare copil care merge la grădiniţă. Cu o condiţie:
Pentru că problemele de sănătate ale copiilor defavorizaţi sunt o cauză însemnată a absenteismului preşcolar, asociaţia Ovidiu Rom demarează un program de educaţie sanitară.
„Doamna, doamna, îmi faci şi mie o poză?", dă tonul un băieţel brunet cu bluză roşie şi în cadru intră brusc mai multe capete de pitici. Suntem la grădiniţa din Tărlungeni, judeţul Braşov, printre mese mici, scaune mici, figurine din hârtie colorată şi copii care desenează fluturaşi şi pomişori cu „guguloaie". Toţi îmbrăcaţi îngrijit. Unii vor să fie fotografiaţi ca „duri", alţii îşi fixează bărbia-n piept când încerc să vorbesc cu ei, o fetiţă mă îmbrăţişează. Unii dintre ei sunt foarte săraci şi vin aici prin programul asociaţiei Ovidiu Rom.
„Mai ai fraţi?" „Da." „Câţi?" „Doi." „Ba trei are!", îl corectează copiii pe un puşti care se prezintă Octavian. Lângă el, Claudiu are două surori şi cinci fraţi. Câte eforturi fac părinţii să-i trimită pe aceşti copii la grădiniţă doar ei ştiu.
Dacă venitul pe membru de familie este mai mic de 150 de lei pe lună, dacă au condiţii precare de locuire şi dacă părinţii au un nivel scăzut de educaţie, Ovidiu Rom îi ajută cu 50 de lei lunar, sub formă de tichete, pentru fiecare copil care merge la grădiniţă. Cu o condiţie:
Cât contează zâmbetul copiilor în spitalul devenit a doua casă
Articol publicat pe 17 decembrie în Adevărul
Fiecare copil care stă mult timp în spital, indiferent că pentru cancer, pentru arsuri sau pentru probleme ortopedice, are nevoie de mai mult decât de medicamente.
„Dragă Moşule, mă numesc Ana Maria Ioana, am opt ani şi sunt elevă în clasa a doua. Sunt o fetiţă cuminte, îmi place să merg la şcoală, dar din păcate nu pot, pentru că stau mai mult la spital, la Institutul Oncologic." Aşa începe una dintre scrisorile pe care Asociaţia P.A.V.E.L. le-a trimis Moşului din partea copiilor cu tumori internaţi aici. Sunt în camera Asociaţiei de la etajul 1 al Institutului Oncologic, decorată cu fotografii, cu desenele celor mici şi cu icoane, şi simt o uşurare de fiecare dată când Ana Maria îmi zâmbeşte. Apoi vine cineva de afară şi o pupă, iar fetiţa chicoteşte vesel când simte nasul rece pe obraz. Anei Maria îi place mult matematica, dar cel mai mult şi mai mult - să coloreze. În urmă cu trei săptămâni, a câştigat premiul al treilea la un concurs internaţional de desen, la care a participat alături de copii neîncercaţi de boală. Un motiv în plus pentru ca Moşul să-i trimită cadoul dorit: un „leptop". Îl mai rugase şi să fie sănătoasă...
Fiecare copil care stă mult timp în spital, indiferent că pentru cancer, pentru arsuri sau pentru probleme ortopedice, are nevoie de mai mult decât de medicamente.
„Dragă Moşule, mă numesc Ana Maria Ioana, am opt ani şi sunt elevă în clasa a doua. Sunt o fetiţă cuminte, îmi place să merg la şcoală, dar din păcate nu pot, pentru că stau mai mult la spital, la Institutul Oncologic." Aşa începe una dintre scrisorile pe care Asociaţia P.A.V.E.L. le-a trimis Moşului din partea copiilor cu tumori internaţi aici. Sunt în camera Asociaţiei de la etajul 1 al Institutului Oncologic, decorată cu fotografii, cu desenele celor mici şi cu icoane, şi simt o uşurare de fiecare dată când Ana Maria îmi zâmbeşte. Apoi vine cineva de afară şi o pupă, iar fetiţa chicoteşte vesel când simte nasul rece pe obraz. Anei Maria îi place mult matematica, dar cel mai mult şi mai mult - să coloreze. În urmă cu trei săptămâni, a câştigat premiul al treilea la un concurs internaţional de desen, la care a participat alături de copii neîncercaţi de boală. Un motiv în plus pentru ca Moşul să-i trimită cadoul dorit: un „leptop". Îl mai rugase şi să fie sănătoasă...
duminică, 16 decembrie 2012
Cum sună muzica vieții atunci când nu auzi
Articol publicat pe 26 august 2011 în Adevărul (cu sprijinul tăcut și eficient al fotoreporterului Marian Vilău, intrați să vedeți și poza)
Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.
În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.
Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.
În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.
Neglijarea problemelor oftalmologice din copilărie lasă urme toată viața
Articol publicat în 27 mai 2011 în Adevărul
Un consult oftalmologic realizat la vârste mici poate schimba destinul viitorului adult. Motivele sunt multiple: salvează ochiul bolnav şi asigură o vedere bună, atât de importantă pentru dezvoltarea neuropsihică normală a copilului. Mai mult, corectează sursa unor viitoare complexe.
În ziua în care vizităm clinica de oftalmologie, sala de aşteptare este plină de copii: cei mici se joacă, se strigă, se admiră în oglindă. Unii poartă ochelari, iar micile accesorii n-au arătat nicicând mai simpatic. Între ei, mediator este Ana Maria, o fetiţă blondă cu sarafan bleumarin. Nu stă o clipă locului şi observ doar atunci când se aşază pe scaunul de consultaţie că ochiul drept îi fuge spre năsuc. Ana Maria s-a născut acum trei ani şi jumătate cu cataractă congenitală. În ochiul ei drept, cristalinul era opac şi nu lăsa decât 5% din razele de lumină să ajungă la creier. Fuga ochiului, adică strabismul, a apărut ca o consecinţă a acestei probleme.
Un consult oftalmologic realizat la vârste mici poate schimba destinul viitorului adult. Motivele sunt multiple: salvează ochiul bolnav şi asigură o vedere bună, atât de importantă pentru dezvoltarea neuropsihică normală a copilului. Mai mult, corectează sursa unor viitoare complexe.
În ziua în care vizităm clinica de oftalmologie, sala de aşteptare este plină de copii: cei mici se joacă, se strigă, se admiră în oglindă. Unii poartă ochelari, iar micile accesorii n-au arătat nicicând mai simpatic. Între ei, mediator este Ana Maria, o fetiţă blondă cu sarafan bleumarin. Nu stă o clipă locului şi observ doar atunci când se aşază pe scaunul de consultaţie că ochiul drept îi fuge spre năsuc. Ana Maria s-a născut acum trei ani şi jumătate cu cataractă congenitală. În ochiul ei drept, cristalinul era opac şi nu lăsa decât 5% din razele de lumină să ajungă la creier. Fuga ochiului, adică strabismul, a apărut ca o consecinţă a acestei probleme.
O nouă șansă la viață poate veni de la un necunoscut
Articol publicat pe 22 aprilie în Adevărul
Pentru unii, transplantul reprezintă şansa la o viaţă normală. Pentru alţii, face diferenţa dintre viaţă şi moarte. În România, listele de aşteptare pentru un transplant numără peste 3.300 de persoane. Şansa lor de a primi un organ nou vine, cel mai adesea, de la un străin.
Atunci când un organ nu mai funcţionează corespunzător, transplantul poate fi ultima soluţie. În România se pot transplanta cu succes cord, rinichi, ficat, celule stem din măduva osoasă, piele, muşchi şi cornee. De multe ori, donatorul face parte din familie, legătura de sânge crescând şansele de compatibilitate, atât de necesară pentru reuşita intervenţiei. Alteori, bolnavii depind de generozitatea anonimilor, fie că aceştia sunt înscrişi în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, fie că rudele lor şi-au exprimat acordul în privinţa cedării organelor.
Pentru unii, transplantul reprezintă şansa la o viaţă normală. Pentru alţii, face diferenţa dintre viaţă şi moarte. În România, listele de aşteptare pentru un transplant numără peste 3.300 de persoane. Şansa lor de a primi un organ nou vine, cel mai adesea, de la un străin.
Atunci când un organ nu mai funcţionează corespunzător, transplantul poate fi ultima soluţie. În România se pot transplanta cu succes cord, rinichi, ficat, celule stem din măduva osoasă, piele, muşchi şi cornee. De multe ori, donatorul face parte din familie, legătura de sânge crescând şansele de compatibilitate, atât de necesară pentru reuşita intervenţiei. Alteori, bolnavii depind de generozitatea anonimilor, fie că aceştia sunt înscrişi în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, fie că rudele lor şi-au exprimat acordul în privinţa cedării organelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)