Centrul National al Dansului Bucuresti anunta pe facebook reinceperea cursurilor de dans contemporan la 1 martie. Va anunt cu mandrie :) ca am facut si eu modulul de incepatori, acum un an, cu profesorul Mihai Mihalcea. De aceasta data, profesori sunt Carmen Cotofana si Farid Fairuz – module incepatori, Andreea Novac – modul intermediari, Madalina Dan – modul avansati si Andreea Belu – contact improvisation incepatori. Ce-o fi acest "contact improvisation incepatori"? Modulele constau in 6 intalniri saptamanale ce se vor desfasura in lunile martie si aprilie 2010.
Cursul de dans contemporan nu te invata cum sa dansezi la petreceri si nici nu tine loc de sala (desi, daca ar face mai multe ore pe saptamana, ar fi cea mai buna miscare posibila). Pe mine m-a ajutat sa fiu mai constienta de corpul meu, sa-mi gasesc echilibrul miscarilor si echilibrul in spatiu. Poate ca suna pompos, dar in timpul cursului chiar foloseam aceste cuvinte atunci cand il recomandam tuturor. In cele 6 saptamani de curs, miscarile s-au imprimat cumva in corp si ajunsesera sa fie executate firesc, oricand. De exemplu, cei din jur au remarcat ca merg altfel. Acum trebuie sa-mi amintesc sa ma corectez atunci cand pasesc si sper ca memoria nu-mi joaca feste: mergi ca si cum ai impinge aerul cu pelvisul, constientizeaza trecerea corpului de pe un picior pe altul, tine spatele drept si umerii coborati, ca si cum ai fi atarnat de un umeras, iar capul si privirea - mereu semete.
Se lucreaza mult cu podeaua, colegele chiar ma intrebau cand mai am ore de "tavalit" :). O sedinta de miscare pe acea muzica iti elibereaza mintea (din pacate nu am reusit sa obtin playlist-ul). Pe termen lung, te dezbraca de inhibitii. Partea aceasta nu a functionat prea bine la mine, si acesta a fost si motivul pentru care nu am mers mai departe, la intermediari. Nu reuseam sa improvizez in dans, spre sfarsitul modulului. Asta nu tine de spontaneitate, cred, ci de o abilitate mentala de a "iesi din tine", din tiparele cu care esti obisnuit si cu care stii/crezi ca sunt obisnuiti si ceilalti. Un fel de "dance like no one's watching". Am descoperit, inca o data, ca ma simt mai confortabil in postura de observator. In acele momente, eu si altii ca mine ne asezam pe margine, cu genunchii la piept, si ne uitam la cei cativa gratiosi si expresivi, care, apropo, s-au recunoscut imediat, si-au dat seama ca vorbesc aceeasi limba.
Inscrierile se fac pe 25 si 26 februarie, intre 17:00 si 20:00, in ordinea solicitarilor. Nu se pot face rezervari. Din experienta va spun ca toate locurile se ocupa din prima zi, asa ca, daca va intereseaza, ar fi bine sa fiti acolo chiar la ora 17:00. Mai multe detalii gasiti aici, pe cndb.ro
Clipul il postez pentru ca-mi place melodia, este singura legatura cu cursul de dans.
Se afișează postările cu eticheta mariana minea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mariana minea. Afișați toate postările
miercuri, 24 februarie 2010
vineri, 29 ianuarie 2010
432
Postat pe 27 septembrie 2007 pe fostul blog al lui Chaka
"Daca nu mi se parea ca e Gabitza fata de pe peronul metroului, nu intram sa scriu.
Despre Gabitza nu prea se pomeneste cand vine vorba de film, si mie personajul ei mi s-a parut extrem de interesant si foarte bine jucat. “Asa am crezut eu ca-i mai bine” - parca aud vocea subtirica, cu accent moldovenesc. “Mersi”… Iti venea sa-i tragi o palma (privirea Otiliei in oglinda de la baie) si sa o protejezi in acelasi timp. Personaj din categoria celor usor sarace cu duhul, nedescurcaretul care mai mult complica lucrurile mintind degeaba, desi nu chiar degeaba, pentru ca - si asta iti trezeste o anume teama si te face sa faci ceea ce poate pentru altul nu ai face - pentru ca are instinctul de animalutz care simte ca ceva nu e in regula si atunci minte, care plange atat de cutremurator si apoi se “regrupeaza” cu o tigara asteptand sa se intample ceea ce a fost de acord de la-nceput sa i se-ntample, pentru ca e in stare sa ramana singur si inchis si nemiscat intr-o camera de hotel fara sa protesteze sau sa cerseasca ceva, desi te priveste rugator si speriat. Si pentru ca apoi i se face foarte foame si se duce sa manance. Maduvioare, creier, ficatei. Sper sa nu ma considerati nebuna, dar mie filmul asta mi s-a parut un film despre a fi puternic intr-o situatie limita. Nu am gasit nimic suprarealist care sa ma duca cu gandul la rataciri ale mintii, perturbarea simtului realitatii, visare cu ochii deschisi. Totul a fost fara anestezie. Si ma refer tot la Gabitza. Otilia e victima colaterala a unei situatii urate, omul care aranjeaza totul si care nu mai da inapoi pentru ca e al naibii de greu sa aranjezi totul. Dar nu numai din acest motiv, dupa cum spuneam mai sus.
Si acum partea care nu prea mi-a placut. Nu-mi plac filmele prea realiste. Nu-mi place sa simt ca se pregateste ceva care ar putea fi penibil si sa-mi spun in gand “te roog, nu arata si asta”. Noroc ca au fost putine momente de acest fel. Si sunetul - n-am inteles mai nimic din ce s-a vorbit la-nceputul filmului.
Cele mai bune momente - scenele din camera de hotel (cand mi-am zis ca acest film este extraordinar), dar mai ales scenele din casa prietenului Otiliei, cu tot cu scenariu si jocul Otiliei."
"Daca nu mi se parea ca e Gabitza fata de pe peronul metroului, nu intram sa scriu.
Despre Gabitza nu prea se pomeneste cand vine vorba de film, si mie personajul ei mi s-a parut extrem de interesant si foarte bine jucat. “Asa am crezut eu ca-i mai bine” - parca aud vocea subtirica, cu accent moldovenesc. “Mersi”… Iti venea sa-i tragi o palma (privirea Otiliei in oglinda de la baie) si sa o protejezi in acelasi timp. Personaj din categoria celor usor sarace cu duhul, nedescurcaretul care mai mult complica lucrurile mintind degeaba, desi nu chiar degeaba, pentru ca - si asta iti trezeste o anume teama si te face sa faci ceea ce poate pentru altul nu ai face - pentru ca are instinctul de animalutz care simte ca ceva nu e in regula si atunci minte, care plange atat de cutremurator si apoi se “regrupeaza” cu o tigara asteptand sa se intample ceea ce a fost de acord de la-nceput sa i se-ntample, pentru ca e in stare sa ramana singur si inchis si nemiscat intr-o camera de hotel fara sa protesteze sau sa cerseasca ceva, desi te priveste rugator si speriat. Si pentru ca apoi i se face foarte foame si se duce sa manance. Maduvioare, creier, ficatei. Sper sa nu ma considerati nebuna, dar mie filmul asta mi s-a parut un film despre a fi puternic intr-o situatie limita. Nu am gasit nimic suprarealist care sa ma duca cu gandul la rataciri ale mintii, perturbarea simtului realitatii, visare cu ochii deschisi. Totul a fost fara anestezie. Si ma refer tot la Gabitza. Otilia e victima colaterala a unei situatii urate, omul care aranjeaza totul si care nu mai da inapoi pentru ca e al naibii de greu sa aranjezi totul. Dar nu numai din acest motiv, dupa cum spuneam mai sus.
Si acum partea care nu prea mi-a placut. Nu-mi plac filmele prea realiste. Nu-mi place sa simt ca se pregateste ceva care ar putea fi penibil si sa-mi spun in gand “te roog, nu arata si asta”. Noroc ca au fost putine momente de acest fel. Si sunetul - n-am inteles mai nimic din ce s-a vorbit la-nceputul filmului.
Cele mai bune momente - scenele din camera de hotel (cand mi-am zis ca acest film este extraordinar), dar mai ales scenele din casa prietenului Otiliei, cu tot cu scenariu si jocul Otiliei."
The Thomas Crown Affair
Postat pe fostul blog al lui Chaka pe 30 iulie 2007. Imi amintesc cu placere de starea aceea.
"Well, well, well. Unul dintre cele mai relaxante filme pe care le-am vazut vreodata este un remake. Am aflat abia sambata, dupa ce am revazut versiunea din ‘99, cu Brosnan si Renee Russo. Cu ceva mai putina incantare, recunosc (cinismul, blazarea, anii…:), dar cu aceleasi endorfine la deschidere si mai ales la inchidere (Sinner Man, Nina Simone, portretele peste care se inchid obloanele, apoi The Windmills of Your Mind, Sting). Bogatasul plictisit care se joaca cu focul pentru a-si face capriciile. Si se petrece in Metropolitan Museum of Arts… Light and easy like a Sunday morning.
Si apoi m-a impins curiozitatea sa caut si versiunea din ‘68. Cu Steve Mc’Queen si Faye Dunaway (in filmul din ‘99, Dunaway joaca un mic rol, al psihologului lui Crown, noi asistand la niste discutii despre femei, incredere si parteneri egali). In filmul original are 27 de ani, zice IMDB, si e superba, fara cheek implants, si cu niste buze mai frumoase decat ale lui Anouk (ale lui Anouk sunt intimidante:). Joaca rolul principal, al femeii care trebuie sa il “prinda” pe Thomas Crown. Care Thomas Crown, repet, e Steve Mc’Queen, cu ochi albastri si zambet trist-zeflemitor, si anacronic in costumul lui de businessman. Si cred ca asta face jumatate din atmosfera filmului, o atmosfera incarcata, sumbra, ciudata. Treci de socul initial (daca treci), mai ales ca actiunea se petrece cu totul altfel decat o stiai tu, si intuiesti o alienare, o psihoza, un mister (acel “hahaha” spart si necontagios de dupa lovitura si dupa “gluma” facuta politistului de paza, “who I wanna be tomorrow” - ca asa scria-n scenariu-, “me against the system” - poftiiim??? what’s the system got to do with it?!) S-a dus relaxarea de duminica dimineata, esti atent sa nu pierzi ceva. Si simti nevoia sa revezi finalul, doar-doar te lamuresti (da, stiu, aceeasi problema cu increderea si aici, dar altfel, si cu alte consecinte; de fapt, aici nu sunt egali, si degeaba se pronunta cuvantul “love”; poate pentru ca ea e prea tanara). In fine. Ce ramane? Un semn de intrebare. Rezolvarea simpla si eleganta “she was just a way of getting you in touch with yourself”. Ramane partida de sah - mare surpriza si incantare pentru un necunoscator al filmului anilor ‘60 . Pentru mine, adica.
De fapt, din putinul pe care il stiu in materie, observ ca acum 40 de ani filmele spusesera cam tot ce era de spus: “Philadelphia Story”, “Splendor in the Grass”, “The Apartment”, “Vertigo”… Si acum si “The Thomas Crown Affair”. “Let’s play another game, shall we?”
P.S: 31.07, ora 8.51 - gata, stiu, cum am putut sa ignor versurile? E vorba de “the circles that you find/ In the windmills of your mind“. TCA ‘68 are mai multa poezie."
"Well, well, well. Unul dintre cele mai relaxante filme pe care le-am vazut vreodata este un remake. Am aflat abia sambata, dupa ce am revazut versiunea din ‘99, cu Brosnan si Renee Russo. Cu ceva mai putina incantare, recunosc (cinismul, blazarea, anii…:), dar cu aceleasi endorfine la deschidere si mai ales la inchidere (Sinner Man, Nina Simone, portretele peste care se inchid obloanele, apoi The Windmills of Your Mind, Sting). Bogatasul plictisit care se joaca cu focul pentru a-si face capriciile. Si se petrece in Metropolitan Museum of Arts… Light and easy like a Sunday morning.
Si apoi m-a impins curiozitatea sa caut si versiunea din ‘68. Cu Steve Mc’Queen si Faye Dunaway (in filmul din ‘99, Dunaway joaca un mic rol, al psihologului lui Crown, noi asistand la niste discutii despre femei, incredere si parteneri egali). In filmul original are 27 de ani, zice IMDB, si e superba, fara cheek implants, si cu niste buze mai frumoase decat ale lui Anouk (ale lui Anouk sunt intimidante:). Joaca rolul principal, al femeii care trebuie sa il “prinda” pe Thomas Crown. Care Thomas Crown, repet, e Steve Mc’Queen, cu ochi albastri si zambet trist-zeflemitor, si anacronic in costumul lui de businessman. Si cred ca asta face jumatate din atmosfera filmului, o atmosfera incarcata, sumbra, ciudata. Treci de socul initial (daca treci), mai ales ca actiunea se petrece cu totul altfel decat o stiai tu, si intuiesti o alienare, o psihoza, un mister (acel “hahaha” spart si necontagios de dupa lovitura si dupa “gluma” facuta politistului de paza, “who I wanna be tomorrow” - ca asa scria-n scenariu-, “me against the system” - poftiiim??? what’s the system got to do with it?!) S-a dus relaxarea de duminica dimineata, esti atent sa nu pierzi ceva. Si simti nevoia sa revezi finalul, doar-doar te lamuresti (da, stiu, aceeasi problema cu increderea si aici, dar altfel, si cu alte consecinte; de fapt, aici nu sunt egali, si degeaba se pronunta cuvantul “love”; poate pentru ca ea e prea tanara). In fine. Ce ramane? Un semn de intrebare. Rezolvarea simpla si eleganta “she was just a way of getting you in touch with yourself”. Ramane partida de sah - mare surpriza si incantare pentru un necunoscator al filmului anilor ‘60 . Pentru mine, adica.
De fapt, din putinul pe care il stiu in materie, observ ca acum 40 de ani filmele spusesera cam tot ce era de spus: “Philadelphia Story”, “Splendor in the Grass”, “The Apartment”, “Vertigo”… Si acum si “The Thomas Crown Affair”. “Let’s play another game, shall we?”
P.S: 31.07, ora 8.51 - gata, stiu, cum am putut sa ignor versurile? E vorba de “the circles that you find/ In the windmills of your mind“. TCA ‘68 are mai multa poezie."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)