Accidentul - updated

am terminat de citit Accidentul, o carte chinuitoare si pentru Sebastian, si pentru mine. Mihail Sebastian a pierdut manuscrisul cu prima parte a romanului, la Paris, si apoi a facut un efort urias sa-l rescrie, el, care spune in Jurnalul sau ca nu poate reveni asupra textelor redactate. primul capitol, dupa reconstituire, il declara de o "rara stupiditate". am mai citit de Sebastian Orasul cu salcami, din care nu-mi amintesc decat ca nu mi-a placut. insa Jurnalul imi place mult - si il recitesc. (postez de pe telefon si e groaznic, dar asa cum autorul a insistat sa rescrie Accidentul, ca sa se elibereze de el si de personaje, insist sa marchez si eu momentul: Bine ca s-a terminat! :)  mi se pare fracturat, inegal, exagerat, un deja vu al povestii sale de amor cu Leni Caler, relatata in amintiri (apropo, aud ca in memoriile ei, Leni il trece pe Sebastian la capitolul Prieteni, nu Iubiti). si Nora... gata, nu mai scriu, este foarte greu de pe telefon.

Update 06.05.2013
Iată ce scrie Sebastian după primul feedback negativ, primit din partea lui Rosetti, editorul cărții (și după oscilații între, pe de o parte, starea de oboseală și dezgust față de ceea ce devenise o corvoadă și o datorie de îndeplinit și, pe de altă parte, o relativă mulțumire și împăcare):
"Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm, și să uit, să scap."

"Accidentul" a apărut în 1940. Apoi a venit războiul și cartea a fost uitată. Războiul și oroarea antisemită au făcut ca angoasa lui Sebastian, prezentă în tot Jurnalul - folosește de mai multe ori cuvântul "abrutizat" -, să treacă pe planul doi. La un moment dat menționează ceva despre sursa acestui sentiment de inutilitate - ceva pierdut ireversibil la vârsta de 16 ani, dar nu spune mai mult. A refuzat să-i fie tradus în engleză romanul "De două mii de ani" (apărut în '33, la 27 de ani), pentru că, deși îl considera mult mai valoros decât orice a scris după el, nu mai vroia să aibă nimic cu cărțile trecutului. "În măsura în care mai pot face proiecte de viitor (sunt prea trist, prea obosit, prea sălciu...), mă gândesc la o plecare după război, pentru a încerca să fac undeva într-un mare oraș piese de teatru și scenarii de cinematograf. E o meserie pentru care mă cred potrivit. Și nu o iau altfel decât ca pe o meserie."

Înainte de Accidentul, a mai scris romanele "Femei" și "Orașul cu salcâmi" și piesa de teatru "Jocul de-a vacanța". După - "Steaua fără nume" și "Ultima oră" (update: și "Insula", din care a scris doar primele două acte). Moare în 1945 sub roțile unui camion. Dacă n-ar fi fost așa, probabil că ar fi murit în închisoare, alături de Lena Constante, Harry Brauner și Lucrețiu Pătrășcanu, cu care a-mpărțit vina unei vacanțe de schi la Diham. Dacă n-ar fi fost nici războiul, poate că ar fi ajuns să aibă parte de ceea ce-și dorea: soare, cărți, o casă curată și o femeie. Și muzică. "Uneori îmi place să mimez fericirea." "am uneori anumite bouffees de vitalitate. Contez pe ele, chiar dacă sunt intermitente." "Look in my face: my name is Might-Have-Been."

Și poate că dacă n-ar fi fost evreu, lumea ar fi văzut în el un fin observator/comentator al vremii. Impresionează portretele pe care le face lui Camil Petrescu, Mircea Eliade și Nae Ionescu, plus luciditatea cu care urmărește relațiile cu ceilalți, inconsecvențele lor, slăbiciunile lor și ale lui. "E în mine o anumită lipsă de spontaneitate, care nu poate fi anulată de orice altă calitate", spunea Sebastian în 1937, când i-a venit și ideea să se orienteze spre teatru. Cred că Jurnalul câștigă tocmai prin spontaneitate și sinceritate, prin mai puțină autocenzură din partea celui care se consideră un sentimental.