Saptamana aceasta s-a lansat "Iubirea e pe 14 februarie", o antologie de "56 de texte despre dragoste ale unora dintre cei mai buni scriitori aparuti in ultimii ani, dar si poeti consacrati cu generatii in urma". Poezia de mai jos e inclusa in volum si imi place mult, mai ales in varianta de videopoem. Ii multumesc Liviei pentru link. Si ea, si Andrei au cate un text in colectie, dar nu le-am citit, inca n-a ajuns cartea la mine :) si mai dureaza un pic pana apare in librarii. Subiectul s-ar fi potrivit foarte bine cu un audiobook. Spun asta pentru ca am avut o revelatie cu clipul "Irina", si anume ca multimedia e perfecta pentru poezie, care are nevoie de voce, de atmosfera. Se pare ca lucrurile se misca deja in aceasta directie, si nu doar la Humanitas. "Ruj pe icoane", volumul Liviei, a aparut la Cartea Romaneasca si are varianta audio. Astept "Iubirea e..". In librarii, ca sa o pastrez cat vreau eu! :)
Postat pe 27 septembrie 2007 pe fostul blog al lui Chaka
"Daca nu mi se parea ca e Gabitza fata de pe peronul metroului, nu intram sa scriu.
Despre Gabitza nu prea se pomeneste cand vine vorba de film, si mie personajul ei mi s-a parut extrem de interesant si foarte bine jucat. “Asa am crezut eu ca-i mai bine” - parca aud vocea subtirica, cu accent moldovenesc. “Mersi”… Iti venea sa-i tragi o palma (privirea Otiliei in oglinda de la baie) si sa o protejezi in acelasi timp. Personaj din categoria celor usor sarace cu duhul, nedescurcaretul care mai mult complica lucrurile mintind degeaba, desi nu chiar degeaba, pentru ca - si asta iti trezeste o anume teama si te face sa faci ceea ce poate pentru altul nu ai face - pentru ca are instinctul de animalutz care simte ca ceva nu e in regula si atunci minte, care plange atat de cutremurator si apoi se “regrupeaza” cu o tigara asteptand sa se intample ceea ce a fost de acord de la-nceput sa i se-ntample, pentru ca e in stare sa ramana singur si inchis si nemiscat intr-o camera de hotel fara sa protesteze sau sa cerseasca ceva, desi te priveste rugator si speriat. Si pentru ca apoi i se face foarte foame si se duce sa manance. Maduvioare, creier, ficatei. Sper sa nu ma considerati nebuna, dar mie filmul asta mi s-a parut un film despre a fi puternic intr-o situatie limita. Nu am gasit nimic suprarealist care sa ma duca cu gandul la rataciri ale mintii, perturbarea simtului realitatii, visare cu ochii deschisi. Totul a fost fara anestezie. Si ma refer tot la Gabitza. Otilia e victima colaterala a unei situatii urate, omul care aranjeaza totul si care nu mai da inapoi pentru ca e al naibii de greu sa aranjezi totul. Dar nu numai din acest motiv, dupa cum spuneam mai sus.
Si acum partea care nu prea mi-a placut. Nu-mi plac filmele prea realiste. Nu-mi place sa simt ca se pregateste ceva care ar putea fi penibil si sa-mi spun in gand “te roog, nu arata si asta”. Noroc ca au fost putine momente de acest fel. Si sunetul - n-am inteles mai nimic din ce s-a vorbit la-nceputul filmului.
Cele mai bune momente - scenele din camera de hotel (cand mi-am zis ca acest film este extraordinar), dar mai ales scenele din casa prietenului Otiliei, cu tot cu scenariu si jocul Otiliei."
Postat pe fostul blog al lui Chaka pe 9 septembrie 2007
"Am primit cartea cadou, un cadou frumos, o carte frumoasa (mai ales prima jumatate, dupa care se spune cam acelasi lucru). Filmul a fost o mare dezamagire, m-a infuriat si chiar m-a dezgustat. Imi pare rau sa spun asta, e urat sa simti dezamagire, dar am circumstante atenuante, cartea a creat asteptari mari, desi, clar, greu de implinit in 1-2 ore de imagini miscatoare si vorbitoare. Problema cea mai mare pe care am simtit-o eu a fost ca filmul este filmat alb-negru, intr-un peisaj grecesc extrem de arid si de saracacios. Si intalnirea autorului-narator-personaj cu dionisiacul tine si de acel peisaj voluptuos, plin de culoare, gusturi si arome (in weekendul in care am citit cartea m-am dus sa-mi cumpar curmale si alte fructe uscate, si iaurt si lamai si chifle mici, calde, cu seminte, pe care le-am mancat cu… ulei de masline). In film totul pare acoperit cu praf de creta. Desert, piatra, siluete negre ale localnicilor pe un fundal alb. Poate si de aceea jocul lui Anthony Quinn pare deplasat si prea dracesc."
Postat pe fostul blog al lui Chaka pe 30 iulie 2007. Imi amintesc cu placere de starea aceea.
"Well, well, well. Unul dintre cele mai relaxante filme pe care le-am vazut vreodata este un remake. Am aflat abia sambata, dupa ce am revazut versiunea din ‘99, cu Brosnan si Renee Russo. Cu ceva mai putina incantare, recunosc (cinismul, blazarea, anii…:), dar cu aceleasi endorfine la deschidere si mai ales la inchidere (Sinner Man, Nina Simone, portretele peste care se inchid obloanele, apoi The Windmills of Your Mind, Sting). Bogatasul plictisit care se joaca cu focul pentru a-si face capriciile. Si se petrece in Metropolitan Museum of Arts… Light and easy like a Sunday morning.
Si apoi m-a impins curiozitatea sa caut si versiunea din ‘68. Cu Steve Mc’Queen si Faye Dunaway (in filmul din ‘99, Dunaway joaca un mic rol, al psihologului lui Crown, noi asistand la niste discutii despre femei, incredere si parteneri egali). In filmul original are 27 de ani, zice IMDB, si e superba, fara cheek implants, si cu niste buze mai frumoase decat ale lui Anouk (ale lui Anouk sunt intimidante:). Joaca rolul principal, al femeii care trebuie sa il “prinda” pe Thomas Crown. Care Thomas Crown, repet, e Steve Mc’Queen, cu ochi albastri si zambet trist-zeflemitor, si anacronic in costumul lui de businessman. Si cred ca asta face jumatate din atmosfera filmului, o atmosfera incarcata, sumbra, ciudata. Treci de socul initial (daca treci), mai ales ca actiunea se petrece cu totul altfel decat o stiai tu, si intuiesti o alienare, o psihoza, un mister (acel “hahaha” spart si necontagios de dupa lovitura si dupa “gluma” facuta politistului de paza, “who I wanna be tomorrow” - ca asa scria-n scenariu-, “me against the system” - poftiiim??? what’s the system got to do with it?!) S-a dus relaxarea de duminica dimineata, esti atent sa nu pierzi ceva. Si simti nevoia sa revezi finalul, doar-doar te lamuresti (da, stiu, aceeasi problema cu increderea si aici, dar altfel, si cu alte consecinte; de fapt, aici nu sunt egali, si degeaba se pronunta cuvantul “love”; poate pentru ca ea e prea tanara). In fine. Ce ramane? Un semn de intrebare. Rezolvarea simpla si eleganta “she was just a way of getting you in touch with yourself”. Ramane partida de sah - mare surpriza si incantare pentru un necunoscator al filmului anilor ‘60 . Pentru mine, adica.
De fapt, din putinul pe care il stiu in materie, observ ca acum 40 de ani filmele spusesera cam tot ce era de spus: “Philadelphia Story”, “Splendor in the Grass”, “The Apartment”, “Vertigo”… Si acum si “The Thomas Crown Affair”. “Let’s play another game, shall we?” P.S: 31.07, ora 8.51 - gata, stiu, cum am putut sa ignor versurile? E vorba de “the circles that you find/ In the windmills of your mind“. TCA ‘68 are mai multa poezie."
Postat pe 22 iulie 2007 pe fostul blog al lui Chaka
"Mi-am luat Ghidul nesimtitului al lui Radu Paraschivescu, doar-doar ma scoate din apatie. Am citit pana acum doar prefata. In rest, am vazut Harry Potter si Ordinul Phoenix. Dupa parerea mea, regizorul l-a impanat cu prea multe metafore menite sa explice adolescenta. A lungit cadrele cat sa priceapa toooti spectatorii, asa cum nu-mi place mie. A salvat umorul cu scenele in care apare Mrs Umbridge, absolut delicioase (pana la un punct), asta ca sa compenseze lipsa partidelor de Vajhat. Si a vrut un final maret, dar… Iar eu imi aminteam de figura lui Ron din a nu stiu a cata parte, cand jucau sah si privea ingrozit cum regina, parca, se muta ca sa-l elimine la propriu din spatiul de joc. Si nu se clintea de pe calul lui metalic, pentru ca astea erau regulile jocului, si pentru ca Harry depindea de el. A facut mai mult decat 100 de discursuri despre prietenie si onoare si etc. In fine, n-ar trebui sa comentez eu, care n-am citit niciun volum din seria Harry Potter.
Apoi a urmat Vanilla Sky , care mi-a placut mai mult decat ma asteptam. Highlighturi: 1. “It’s your body who makes a promise” - vai, gresit, dar rostit cu glas tare de Cameron Diaz, despre care am ajuns la concluzia ca stie sa joace de cand am vazut-o in In her shoes . Si aici tot dazed, beautiful and bruised. 2. atunci cand David pleaca de la Sofia, incepe “Last goodbye” al lui Jeff Buckley. 3. "Naah naah nah naah Naah naah nah naah / Can we still be friends?…" Poate. Pacat ca e cu mereu tulburatul, mereu incruntatul Tom Cruise, doamnelor si domnilor."
