Epava

Articolul a fost publicat în Viaţa medicală în martie 2014, la trei ani de la desfiinţarea spitalului Caritas. Aici îl redau în versiune completă, prea mare pentru o pagină de ziar, în care nu a mai intrat partea de istoric al spitalului. 

La 31 martie 2011, ambulanţele au ridicat pacienţii internaţi la Caritas şi i-au mutat în alte spitale din Bucureşti. Spitalul Caritas se desfiinţa prin decizia statului, după o istorie de peste 100 de ani şi o retrocedare către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Astăzi, în spaţiul de 12.000 mp dintre străzile Traian, Maximilian Popper şi Parfumului, mai funcţionează o singură clădire a spitalului, care aparţine Primăriei Bucureşti şi care a fost transformată în cămin pentru vârstnici. Celelalte imobile sunt abandonate de trei ani.

În 2011, guvernul Boc publica o listă de spitale care urmau să fie desfiinţate şi care deveneau eligibile pentru a fi transformate în cămine pentru vârstnici. Singurul spital bucureştean de pe listă era Caritas. Lista fusese alcătuită în urma unei evaluări realizate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, explică Cseke Attila, ministrul sănătăţii la acel moment. În cazul Spitalului Caritas au contat şi discuţiile care s-au purtat între ministru şi primarul general al Capitalei. „Dânsul a spus că primăria avea oricum de gând să mute activitatea medicală, iar dacă facem programul ăsta, pentru ei vine ca mănuşă, pentru că ar intra în program cu clădirea care aparţine Primăriei, iar restul activităţilor medicale vor oricum să le mute de acolo. Este logic: ei nu aveau cum să dezvolte activitatea la Caritas pentru că nu aveau drept de proprietate asupra unei părţi mari din clădiri“, a explicat Cseke Attila.

Vaccinul nu e apă sfinţită

Articol publicat în august 2014 în ziarul Viaţa medicală, săptămânalul profesioniştilor în sănătate din România. 

„Suferinţă, sex, bani cheltuiţi - sunt toate subiecte de breaking news. HPV înseamnă toate acestea la un loc şi, din păcate, nu e subiect de ştiri.“ (Dr. Victor Clătici, medic dermatolog)

   Primul program naţional de vaccinare împotriva virusului papilloma uman (HPV) a început în 2007 în Australia. Tot în 2007 a început şi programul românesc, soldat cu un eşec. O semiconsolare este faptul că majoritatea programelor naţionale de vaccinare HPV nu au avut efectul scontat, aflu de la profesorul Radu Vlădăreanu, şeful clinicii de obstetrică-ginecologie a Spitalului Universitar de Urgenţă Elias, unul dintre speakerii întâlnirii „HPV – de la biologie moleculară la clinic“, desfăşurată recent la Bucureşti. Reuniunea interdisciplinară a prilejuit o trecere în revistă a noutăţilor din domeniul împărţit de diferite specialităţi: obstetrică-ginecologie, dermatologie, ORL, neonatologie. Astfel, un review din 2013, citat de profesorul Vlădăreanu, a demonstrat că populaţia se informează greşit sau incomplet privind siguranţa vaccinării HPV, persoanele evaluate considerând că vaccinul nu ar fi suficient testat şi, în plus, că ar transforma comportamentul sexual al tinerilor. Însă cercetările care au analizat siguranţa vaccinului HPV nu au remarcat o asociere semnificativă statistic cu apariţia de evenimente adverse, iar un studiu recent infirmă ipoteza că tinerii ar deveni mai interesaţi de sex la adăpostul vaccinării. Totuşi, vaccinul nu este nici pastă de dinţi, nici apă sfinţită, după cum scriau editorii BMJ. Iar a lansa prematur un astfel de program generează confuzie pe fondul implicării mass-media, fără efect real asupra bolii pe care vrea să o controleze. Ginecologul român a fost implicat în campania din 2007 şi consideră că „lansarea unui program necesită un know-how pe care România nu l-a avut atunci“ şi că este responsabilitatea medicului să ofere informaţii şi să obţină consimţământul părinţilor pentru vaccinare.

Controverse despre vaccinare

Acest articol a fost publicat în luna mai 2013, în diferite forme, în revista VIP şi pe site-ul eurocomunitateamedicala.ro. Nu reprezentam şi nu reprezint interesele vreunei companii care să producă vaccinuri. La doi ani de atunci, discuţiile pro şi antivaccinare continuă, cu ceva mai multe şi binevenite nuanţe, departe însă de a tranşa problema.

Pe fondul discuțiilor despre o alimentație cât mai naturală, lipsită de chimicale, tot mai mulți părinți se gândesc de două ori înainte să-şi vaccineze copilul. Cele mai bune intenții cad adesea în plasa informațiilor deformate și tocmai din grija pentru sănătate se ajunge, uneori, la situații grave.

Un studiu realizat în 2009 arăta că un român din trei are puțină încredere în vaccinare, iar unul din zece nu are deloc încredere în această procedură. O căutare pe Internet după “vaccinare”, “pro”, “contra” sau “anti” returnează milioane de rezultate. Responsabili pentru sănătatea propriilor copii, părinţii își împărtășesc convingerile pe bloguri. Le citești bulversat. Folosesc un ton ponderat sau virulent, citează autori, fiecare argument este încă o cărămidă la temelia hotărârii deja luate. Punctul lor forte este că nimeni nu îi poate acuza de interese ascunse – le pasă de copii.

De cealaltă parte, instituțiile și publicațiile științifice folosesc un limbaj neutru, academic. Pe site-urile lor, copiii sunt statistici. X% din micuți pot prezenta reacții adverse grave după vaccinarea cu Y. Revii la site-urile de părinți, inspiri, expiri și citești mai atent. În discursul cald și empatic îți atrag atenția exprimări precum “este evident că”, “se știe că”…

De fapt, ce se știe?