Articol publicat în Revista VIP
In data de 4 iulie 2012, cercetatorii de la CERN (Organizația Europeana pentru Cercetari Nucleare) anunțau ca au gasit bosonul Higgs. Pentru publicul larg, vestea parea un déjà-vu – se scrisese și in martie despre misterioasa particula. Ce este ea, cu ce ne ajuta și ce legatura ar putea avea cu Dumnezeu?
O cautare pe Google dupa cuvintele „boson Higgs” iți returneaza 46.500.000 de rezultate. Subiectul a devenit peste noapte vedeta: oamenii de știința au demonstrat existența bosonului Higgs in cadrul unor experimente științifice menite sa recreeze nașterea lumii. Acesta a fost și principalul motiv pentru care i s-a dat numele de „particula lui Dumnezeu”. In decembrie 2011, fizicienii de la CERN anunțau ca in masuratorile lor au aparut indicii privind existența unei particule elementare noi, nedescoperita pana atunci. Pentru a fi confirmata o noua descoperire, este nevoie de un anumit indice de siguranța (probabilitate de minimum 5 sigma), pe care datele fizicienilor nu il atinsesera. In martie, o alta echipa de cercetatori, de data aceasta de la Fermilab, Chicago, au facut publice primele citiri ale experimentelor proprii: și ele semnalau existența unei particule noi, cu aceeași probabilitate medie.
luni, 17 decembrie 2012
Sinuciderea, ultima agresiune impotriva sufletului
Articol publicat pe 15 septembrie 2012 in Revista VIP
In fiecare an, 10 septembrie marcheaza Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului. Romanii care au nevoie sa vorbeasca despre aceasta problema au la dispozitie un site si un numar de telefon gratuit la care vor primi ajutor.
“Stiu ca viata iti poate juca uneori feste. Stiu ca poti ajunge in anumite momente in care sa te intrebi de ce merita sa traiesti, daca totul este asa cum este in viata ta. Si totusi… daca tot ai citit pana aici, fa-ti timp inca doua minute sa citesti si restul postarii. Nu imi permit sa te retin mai mult. Stiu ca esti intr-un moment in care «repede» este cuvantul de ordine.” Este unul dintre mesajele care te intampina pe http://suicid.wordpress.com, grup virtual de suport creat pentru persoanele care au nevoie de ajutor intr-un moment de criza. Dupa cum ne spune dr. Emanuel Adrian Sarbu, omul care sta in spatele acestui site la nivel de idee si de moderare zilnica, majoritatea celor care ajung aici pentru prima oara sunt trimisi de Google, in cautarile lor dupa “moarte usoara”, „cum sa te sinucizi”, „cum sa mori usor”, „cum sa mori fara dureri”. Insa, dupa ce ajung pe site si citesc povestile de viata ale altora care, ca si ei, si-au dorit moartea la un moment dat, au o ezitare – una salvatoare.
In fiecare an, 10 septembrie marcheaza Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului. Romanii care au nevoie sa vorbeasca despre aceasta problema au la dispozitie un site si un numar de telefon gratuit la care vor primi ajutor.
“Stiu ca viata iti poate juca uneori feste. Stiu ca poti ajunge in anumite momente in care sa te intrebi de ce merita sa traiesti, daca totul este asa cum este in viata ta. Si totusi… daca tot ai citit pana aici, fa-ti timp inca doua minute sa citesti si restul postarii. Nu imi permit sa te retin mai mult. Stiu ca esti intr-un moment in care «repede» este cuvantul de ordine.” Este unul dintre mesajele care te intampina pe http://suicid.wordpress.com, grup virtual de suport creat pentru persoanele care au nevoie de ajutor intr-un moment de criza. Dupa cum ne spune dr. Emanuel Adrian Sarbu, omul care sta in spatele acestui site la nivel de idee si de moderare zilnica, majoritatea celor care ajung aici pentru prima oara sunt trimisi de Google, in cautarile lor dupa “moarte usoara”, „cum sa te sinucizi”, „cum sa mori usor”, „cum sa mori fara dureri”. Insa, dupa ce ajung pe site si citesc povestile de viata ale altora care, ca si ei, si-au dorit moartea la un moment dat, au o ezitare – una salvatoare.
Catalin Cirstoveanu: "Noi vrem ca acesti copii sa traiasca"
Interviu publicat în Revista VIP
Toata lumea a auzit de campania de strangere de fonduri pentru sectia de chirurgie cardiaca pediatrica de la Spitalul Maria Sklodowska Curie. Un subiect care a devenit controversat, in contextul in care investitia de milioane de euro ramanea nefolosita, din lipsa de personal. La un an si jumatate de la dotarea cu echipamente, in departamentul de chirurgie cardiaca pediatrica se vor putea face operatii nou-nascutilor cu malformatii cardiace. Despre acest subiect am stat de vorba cu medicul neonatolog Catalin Cirstoveanu. Este seful departamentului de anestezie si terapie intensiva nou-nascuti, omul din spatele acestui proiect si cel care a ajutat sute de copii sa traiasca, trimitandu-i in strainatate, pentru operatii pe cord deschis.
Toata lumea a auzit de campania de strangere de fonduri pentru sectia de chirurgie cardiaca pediatrica de la Spitalul Maria Sklodowska Curie. Un subiect care a devenit controversat, in contextul in care investitia de milioane de euro ramanea nefolosita, din lipsa de personal. La un an si jumatate de la dotarea cu echipamente, in departamentul de chirurgie cardiaca pediatrica se vor putea face operatii nou-nascutilor cu malformatii cardiace. Despre acest subiect am stat de vorba cu medicul neonatolog Catalin Cirstoveanu. Este seful departamentului de anestezie si terapie intensiva nou-nascuti, omul din spatele acestui proiect si cel care a ajutat sute de copii sa traiasca, trimitandu-i in strainatate, pentru operatii pe cord deschis.
Telocitele, intre salvarea de vieti si orgolii
Interviu publicat in Revista VIP
O descoperire romaneasca, celule cu rol cheie in recuperarea inimii, muschilor si creierului, telocitele au readus stiinta romaneasca in atentia lumii internationale. Vizibile doar la microscopul electronic, telocitele formeaza retele in spatiul dintre celulele corpului si au fost identificate in 25 de tesuturi din organism. Ele transmit semnale cu rol in buna functionare a celulelor si, in primul rand, a celor stem. Micutii „aghiotanti” au fost numiti initial „Popescu”, dupa numele descoperitorului lor, academicianul Laurentiu M. Popescu, directorul Institutului National de Patologie „Victor Babes”.
Cand ati descoperit telocitele?
Descoperirea telocitelor este un exemplu tipic de serendipitate. Serendipitatea este numele dat intamplarilor din stiinta in care, in mod interesant, se produce ceva neasteptat. Adica cercetatorul respectiv cauta un anume lucru, conform unei ipoteze pe care a formulat-o, si gaseste cu totul altceva, iar acel ceva reprezinta o descoperire. Daca vreti, serendipitatea este intamplare, dar cu un coeficient de tintire.
O descoperire romaneasca, celule cu rol cheie in recuperarea inimii, muschilor si creierului, telocitele au readus stiinta romaneasca in atentia lumii internationale. Vizibile doar la microscopul electronic, telocitele formeaza retele in spatiul dintre celulele corpului si au fost identificate in 25 de tesuturi din organism. Ele transmit semnale cu rol in buna functionare a celulelor si, in primul rand, a celor stem. Micutii „aghiotanti” au fost numiti initial „Popescu”, dupa numele descoperitorului lor, academicianul Laurentiu M. Popescu, directorul Institutului National de Patologie „Victor Babes”.
Cand ati descoperit telocitele?
Descoperirea telocitelor este un exemplu tipic de serendipitate. Serendipitatea este numele dat intamplarilor din stiinta in care, in mod interesant, se produce ceva neasteptat. Adica cercetatorul respectiv cauta un anume lucru, conform unei ipoteze pe care a formulat-o, si gaseste cu totul altceva, iar acel ceva reprezinta o descoperire. Daca vreti, serendipitatea este intamplare, dar cu un coeficient de tintire.
"Accesul la educatie este unul dintre cele mai incalcate drepturi ale copiilor cu sindrom Down"
Articol publicat în Revista VIP
90-95% dintre persoanele care se nasc cu sindrom Down in Romania risca sa ramana dependente de familie toata viata. Crudul adevar, dar si cum s-ar putea schimba aceasta realitate le-am aflat de la Madalina Turza, presedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilitati (CEDCD) si mama unui copil cu sindrom Down.
Copiii care se nasc cu sindrom Down au un cromozom in plus fata de restul lumii. Acest material genetic suplimentar localizat la nivelul perechii 21 ii deosebeste de ceilalti printr-o serie de caracteristici: aspectul usor mongoloid, unele defecte cardiace, intarzieri de dezvoltare a aparatului locomotor, a vorbirii si a capacitatii de invatare. Sindromul Down este o conditie permanenta, dar fiecare dintre acesti copii se poate integra in societate daca beneficiaza de terapiile necesare de la varste mici, de afectiune si de toleranta.
VIP: Din estimarile CEDCD, in Romania traiesc aproximativ 50.000 de copii cu sindrom Down. Unde sunt ei? Nu ii vedem pe strazi, in magazine, in scoli decat foarte rar.
Madalina Turza: Din prima intrebare ati pus degetul pe punctul nevralgic. Asta este o mare problema a societatii romanesti, si nu doar pe linia de dizabilitate. In general, avem aceasta tendinta sa ascundem tot ceea ce nu este conform cu niste reguli pe care noi le-am stabilit ancestral, asa ca tot ce nu e frumos, nu e destept, nu e multitasking nu trebuie sa se vada.
90-95% dintre persoanele care se nasc cu sindrom Down in Romania risca sa ramana dependente de familie toata viata. Crudul adevar, dar si cum s-ar putea schimba aceasta realitate le-am aflat de la Madalina Turza, presedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilitati (CEDCD) si mama unui copil cu sindrom Down.
Copiii care se nasc cu sindrom Down au un cromozom in plus fata de restul lumii. Acest material genetic suplimentar localizat la nivelul perechii 21 ii deosebeste de ceilalti printr-o serie de caracteristici: aspectul usor mongoloid, unele defecte cardiace, intarzieri de dezvoltare a aparatului locomotor, a vorbirii si a capacitatii de invatare. Sindromul Down este o conditie permanenta, dar fiecare dintre acesti copii se poate integra in societate daca beneficiaza de terapiile necesare de la varste mici, de afectiune si de toleranta.
VIP: Din estimarile CEDCD, in Romania traiesc aproximativ 50.000 de copii cu sindrom Down. Unde sunt ei? Nu ii vedem pe strazi, in magazine, in scoli decat foarte rar.
Madalina Turza: Din prima intrebare ati pus degetul pe punctul nevralgic. Asta este o mare problema a societatii romanesti, si nu doar pe linia de dizabilitate. In general, avem aceasta tendinta sa ascundem tot ceea ce nu este conform cu niste reguli pe care noi le-am stabilit ancestral, asa ca tot ce nu e frumos, nu e destept, nu e multitasking nu trebuie sa se vada.
Nu exista copii nedoriti, ci familii adoptive negasite
Articol publicat în Revista VIP. Titlul reprezintă o traducere a sloganului Centrului Național de Adopții din SUA
„Vrei sa faci ceva frumos pentru Dumnezeu? Exista o persoana care are nevoie de tine. Aceasta este sansa ta“. Cuvintele apartin Maicii Tereza si se potrivesc cum nu se poate mai bine oamenilor care se gandesc sa adopte un copil.
Aproximativ 40.000 de copii sunt abandonati in Romania. Ii gasim in spitale, in centre de plasament sau in grija asistentilor maternali. Ei nu pot deveni vedete, nu-si pot sustine singuri cauza, pentru ca informatiile despre ei sunt si trebuie sa ramana confidentiale. Doar stau si asteapta ca o familie sa ii doreasca, sa ii aleaga. Iar sansa lor de-a primi parinti scade dramatic dupa ce implinesc varsta de trei ani. Ioana T. este unul dintre norocosi: are 11 ani si a fost adoptata la varsta de sapte luni. Nu stie ca este adoptata si, ati ghicit, nici nu o cheama Ioana.
„Vrei sa faci ceva frumos pentru Dumnezeu? Exista o persoana care are nevoie de tine. Aceasta este sansa ta“. Cuvintele apartin Maicii Tereza si se potrivesc cum nu se poate mai bine oamenilor care se gandesc sa adopte un copil.
Aproximativ 40.000 de copii sunt abandonati in Romania. Ii gasim in spitale, in centre de plasament sau in grija asistentilor maternali. Ei nu pot deveni vedete, nu-si pot sustine singuri cauza, pentru ca informatiile despre ei sunt si trebuie sa ramana confidentiale. Doar stau si asteapta ca o familie sa ii doreasca, sa ii aleaga. Iar sansa lor de-a primi parinti scade dramatic dupa ce implinesc varsta de trei ani. Ioana T. este unul dintre norocosi: are 11 ani si a fost adoptata la varsta de sapte luni. Nu stie ca este adoptata si, ati ghicit, nici nu o cheama Ioana.
Trei ore cat un an la UPU
Articol publicat în Revista VIP
„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.
Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.
„Este o meserie ca oricare alta, cu lucruri bune si mai putin bune“. Asa isi descrie jobul un medic de la Urgente. Intamplarea face ca gesturile lui, parte a unui protocol bine stiut, sa opreasca oameni de pe drumul fara de intoarcere.
Este luni, 20 mai, ora 8.30. Am venit la Floreasca pentru a face un reportaj si nu ma simt deloc in largul meu. Reflex conditionat, stomacul incepe sa ma doara de cum pasesc in holul aglomerat al spitalului. Acum zece ani, pe vremea aceasta, eram medic stagiar la sectia de Urgente a Spitalului Judetean din Constanta. Nu imi amintesc prea multe de atunci, doar senzatia de disconfort a ramas intacta.
P.A.V.E.L.: un alt mod de a privi lumea
Interviu publicat în Revista VIP
Atunci cand un copil este diagnosticat cu o forma de cancer, viata familiei se schimba. Dincolo de tratamentul medical, nevoile lor gasesc sprijin in asociatia P.A.V.E.L. Am stat de vorba cu Alina Mitroi, psiholog si coordonatorul de proiecte al asociatiei, si cu Carmen Voiculescu, asistent social si consilier vocational, la Institutul Oncologic „Prof. dr. Alexandru Trestioreanu“ din Bucuresti.
VIP: Copiii realizeaza ca sunt bolnavi?
Carmen Voiculescu (C.V.): Cei mai mari - da. Daca vorbim de varsta de 7-8 ani – si chiar si cei mai mici - atunci da, realizeaza. Iti dai seama ca inteleg, pentru ca retin tot felul de manevre medicale: cum ii inteapa, unde se pune branula, deja isi cunosc si ei venele. Asistentele ii intreaba: „Unde vrei sa-ti pun branula azi? In brat, in picior?”.
Alina Mitroi (A.M.): Dar nu realizeaza cat de grava este boala lor – poate doar cei mai mari, de 15-16 ani.
Pentru voi cine reprezinta o provocare mai mare, copiii sau parintii lor?
A.M.: Adolescentii. Sunt la varsta la care inteleg si este foarte greu sa stai de vorba cu ei, sa le dai raspunsuri la intrebari. De fapt, trebuie doar sa-i insotesti in a-si da singuri raspunsuri, pentru ca, pana la urma, ei sunt specialistii vietii lor. Sunt multe lucruri pe care nu le-au facut, n-au apucat sa le faca in viata lor, fata de un adult, care are deja o experienta si care poate ca nu regreta atat de multe lucruri.
Atunci cand un copil este diagnosticat cu o forma de cancer, viata familiei se schimba. Dincolo de tratamentul medical, nevoile lor gasesc sprijin in asociatia P.A.V.E.L. Am stat de vorba cu Alina Mitroi, psiholog si coordonatorul de proiecte al asociatiei, si cu Carmen Voiculescu, asistent social si consilier vocational, la Institutul Oncologic „Prof. dr. Alexandru Trestioreanu“ din Bucuresti.
VIP: Copiii realizeaza ca sunt bolnavi?
Carmen Voiculescu (C.V.): Cei mai mari - da. Daca vorbim de varsta de 7-8 ani – si chiar si cei mai mici - atunci da, realizeaza. Iti dai seama ca inteleg, pentru ca retin tot felul de manevre medicale: cum ii inteapa, unde se pune branula, deja isi cunosc si ei venele. Asistentele ii intreaba: „Unde vrei sa-ti pun branula azi? In brat, in picior?”.
Alina Mitroi (A.M.): Dar nu realizeaza cat de grava este boala lor – poate doar cei mai mari, de 15-16 ani.
Pentru voi cine reprezinta o provocare mai mare, copiii sau parintii lor?
A.M.: Adolescentii. Sunt la varsta la care inteleg si este foarte greu sa stai de vorba cu ei, sa le dai raspunsuri la intrebari. De fapt, trebuie doar sa-i insotesti in a-si da singuri raspunsuri, pentru ca, pana la urma, ei sunt specialistii vietii lor. Sunt multe lucruri pe care nu le-au facut, n-au apucat sa le faca in viata lor, fata de un adult, care are deja o experienta si care poate ca nu regreta atat de multe lucruri.
Sănătoși la grădiniță, noua țintă pentru Leslie Hawke
Articol publicat pe 27 aprilie 2012 în Adevărul
Pentru că problemele de sănătate ale copiilor defavorizaţi sunt o cauză însemnată a absenteismului preşcolar, asociaţia Ovidiu Rom demarează un program de educaţie sanitară.
„Doamna, doamna, îmi faci şi mie o poză?", dă tonul un băieţel brunet cu bluză roşie şi în cadru intră brusc mai multe capete de pitici. Suntem la grădiniţa din Tărlungeni, judeţul Braşov, printre mese mici, scaune mici, figurine din hârtie colorată şi copii care desenează fluturaşi şi pomişori cu „guguloaie". Toţi îmbrăcaţi îngrijit. Unii vor să fie fotografiaţi ca „duri", alţii îşi fixează bărbia-n piept când încerc să vorbesc cu ei, o fetiţă mă îmbrăţişează. Unii dintre ei sunt foarte săraci şi vin aici prin programul asociaţiei Ovidiu Rom.
„Mai ai fraţi?" „Da." „Câţi?" „Doi." „Ba trei are!", îl corectează copiii pe un puşti care se prezintă Octavian. Lângă el, Claudiu are două surori şi cinci fraţi. Câte eforturi fac părinţii să-i trimită pe aceşti copii la grădiniţă doar ei ştiu.
Dacă venitul pe membru de familie este mai mic de 150 de lei pe lună, dacă au condiţii precare de locuire şi dacă părinţii au un nivel scăzut de educaţie, Ovidiu Rom îi ajută cu 50 de lei lunar, sub formă de tichete, pentru fiecare copil care merge la grădiniţă. Cu o condiţie:
Pentru că problemele de sănătate ale copiilor defavorizaţi sunt o cauză însemnată a absenteismului preşcolar, asociaţia Ovidiu Rom demarează un program de educaţie sanitară.
„Doamna, doamna, îmi faci şi mie o poză?", dă tonul un băieţel brunet cu bluză roşie şi în cadru intră brusc mai multe capete de pitici. Suntem la grădiniţa din Tărlungeni, judeţul Braşov, printre mese mici, scaune mici, figurine din hârtie colorată şi copii care desenează fluturaşi şi pomişori cu „guguloaie". Toţi îmbrăcaţi îngrijit. Unii vor să fie fotografiaţi ca „duri", alţii îşi fixează bărbia-n piept când încerc să vorbesc cu ei, o fetiţă mă îmbrăţişează. Unii dintre ei sunt foarte săraci şi vin aici prin programul asociaţiei Ovidiu Rom.
„Mai ai fraţi?" „Da." „Câţi?" „Doi." „Ba trei are!", îl corectează copiii pe un puşti care se prezintă Octavian. Lângă el, Claudiu are două surori şi cinci fraţi. Câte eforturi fac părinţii să-i trimită pe aceşti copii la grădiniţă doar ei ştiu.
Dacă venitul pe membru de familie este mai mic de 150 de lei pe lună, dacă au condiţii precare de locuire şi dacă părinţii au un nivel scăzut de educaţie, Ovidiu Rom îi ajută cu 50 de lei lunar, sub formă de tichete, pentru fiecare copil care merge la grădiniţă. Cu o condiţie:
Copiii cu sindrom Down, cumințeniile pământului
Articol scris împreună cu Andrada Floria și publicat pe 22 martie în Adevărul
Nu doar aspectul îi face diferiţi de ceilalţi. Dar tocmai integrarea în societate şi sprijinul celor din jur îi ajută să aibă o viaţă mai bună.
„Nimeni nu poate să ofere atâta dragoste ca aceşti copii. Sunt atât de buni, încât te fac să mergi mai departe." Sunt cuvintele Floretei Bogdănescu, mama unei fete care suferă de sindrom Down. De 32 de ani, familia Bogdănescu trăieşte într-o provocare continuă, de când Oana s-a născut cu această afecţiune într-o societate care nu recunoştea existenţa românilor cu handicap. Între timp, lucrurile au evoluat, mai ales în domeniul medical. Totuşi, situaţia acestor familii rămâne dramatică.
Nu doar aspectul îi face diferiţi de ceilalţi. Dar tocmai integrarea în societate şi sprijinul celor din jur îi ajută să aibă o viaţă mai bună.
„Nimeni nu poate să ofere atâta dragoste ca aceşti copii. Sunt atât de buni, încât te fac să mergi mai departe." Sunt cuvintele Floretei Bogdănescu, mama unei fete care suferă de sindrom Down. De 32 de ani, familia Bogdănescu trăieşte într-o provocare continuă, de când Oana s-a născut cu această afecţiune într-o societate care nu recunoştea existenţa românilor cu handicap. Între timp, lucrurile au evoluat, mai ales în domeniul medical. Totuşi, situaţia acestor familii rămâne dramatică.
Cât contează zâmbetul copiilor în spitalul devenit a doua casă
Articol publicat pe 17 decembrie în Adevărul
Fiecare copil care stă mult timp în spital, indiferent că pentru cancer, pentru arsuri sau pentru probleme ortopedice, are nevoie de mai mult decât de medicamente.
„Dragă Moşule, mă numesc Ana Maria Ioana, am opt ani şi sunt elevă în clasa a doua. Sunt o fetiţă cuminte, îmi place să merg la şcoală, dar din păcate nu pot, pentru că stau mai mult la spital, la Institutul Oncologic." Aşa începe una dintre scrisorile pe care Asociaţia P.A.V.E.L. le-a trimis Moşului din partea copiilor cu tumori internaţi aici. Sunt în camera Asociaţiei de la etajul 1 al Institutului Oncologic, decorată cu fotografii, cu desenele celor mici şi cu icoane, şi simt o uşurare de fiecare dată când Ana Maria îmi zâmbeşte. Apoi vine cineva de afară şi o pupă, iar fetiţa chicoteşte vesel când simte nasul rece pe obraz. Anei Maria îi place mult matematica, dar cel mai mult şi mai mult - să coloreze. În urmă cu trei săptămâni, a câştigat premiul al treilea la un concurs internaţional de desen, la care a participat alături de copii neîncercaţi de boală. Un motiv în plus pentru ca Moşul să-i trimită cadoul dorit: un „leptop". Îl mai rugase şi să fie sănătoasă...
Fiecare copil care stă mult timp în spital, indiferent că pentru cancer, pentru arsuri sau pentru probleme ortopedice, are nevoie de mai mult decât de medicamente.
„Dragă Moşule, mă numesc Ana Maria Ioana, am opt ani şi sunt elevă în clasa a doua. Sunt o fetiţă cuminte, îmi place să merg la şcoală, dar din păcate nu pot, pentru că stau mai mult la spital, la Institutul Oncologic." Aşa începe una dintre scrisorile pe care Asociaţia P.A.V.E.L. le-a trimis Moşului din partea copiilor cu tumori internaţi aici. Sunt în camera Asociaţiei de la etajul 1 al Institutului Oncologic, decorată cu fotografii, cu desenele celor mici şi cu icoane, şi simt o uşurare de fiecare dată când Ana Maria îmi zâmbeşte. Apoi vine cineva de afară şi o pupă, iar fetiţa chicoteşte vesel când simte nasul rece pe obraz. Anei Maria îi place mult matematica, dar cel mai mult şi mai mult - să coloreze. În urmă cu trei săptămâni, a câştigat premiul al treilea la un concurs internaţional de desen, la care a participat alături de copii neîncercaţi de boală. Un motiv în plus pentru ca Moşul să-i trimită cadoul dorit: un „leptop". Îl mai rugase şi să fie sănătoasă...
duminică, 16 decembrie 2012
Este muzica o terapie pentru minte și trup?
Articol publicat pe 18 noiembrie în Adevărul
Ne animă, ne calmează, ne consolează, pe scurt, ne face viaţa mai bună. Studiile recente îi recunosc muzicii meritul de instrument terapeutic pentru redarea sănătăţii fizico-psihice. Iar cercetările sunt de-abia la început.
„Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă de umanitate", spunea muzicianul Billy Joel, iar cercetătorii îi dau dreptate. Oamenii simpatizează unii cu ceilalţi, copiii mici „dansează" spontan pe ritmul muzicii, în vreme ce niciun animal nu face acest lucru. Studiile realizate până în acest moment demonstrează că meloterapia, sub denumirea ei mai corectă de muzicoterapie, are efecte clare şi măsurabile asupra organismului: ne fortifică în faţa stresului, ne face să simţim mai puţin durerea, linişteşte inima (scade frecvenţa cardiacă), stimulează imunitatea şi capacităţile cognitive. Cel puţin în România, nu există încă standarde clare privind folosirea muzicii în cadrul terapiei, dar tot mai mulţi medici îmblânzesc spaţiul cabinetelor cu ajutorul ei.
Ne animă, ne calmează, ne consolează, pe scurt, ne face viaţa mai bună. Studiile recente îi recunosc muzicii meritul de instrument terapeutic pentru redarea sănătăţii fizico-psihice. Iar cercetările sunt de-abia la început.
„Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă de umanitate", spunea muzicianul Billy Joel, iar cercetătorii îi dau dreptate. Oamenii simpatizează unii cu ceilalţi, copiii mici „dansează" spontan pe ritmul muzicii, în vreme ce niciun animal nu face acest lucru. Studiile realizate până în acest moment demonstrează că meloterapia, sub denumirea ei mai corectă de muzicoterapie, are efecte clare şi măsurabile asupra organismului: ne fortifică în faţa stresului, ne face să simţim mai puţin durerea, linişteşte inima (scade frecvenţa cardiacă), stimulează imunitatea şi capacităţile cognitive. Cel puţin în România, nu există încă standarde clare privind folosirea muzicii în cadrul terapiei, dar tot mai mulţi medici îmblânzesc spaţiul cabinetelor cu ajutorul ei.
Prof. dr. Ioan Bradu Iamandescu: "Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor"
Articol publicat pe 10 septembrie 2011 în Adevărul
Preferinţa pentru muzica de calitate nu ţine cont doar de educaţie, ci mai ales de inteligenţă, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din România, în cadrul catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila“ din Bucureşti.
„Adevărul": Este adevărat că muzica ne poate face să simţim mai puţin durerea?
Ioan Bradu Iamandescu: Muzica joacă un rol mult mai important decât am putea crede. În Antichitate se mergea chiar până la folosirea flautului în dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica şi-a dovedit posibilităţi terapeutice în plan psihologic şi somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidenţiat într-un mod spectaculos la femeile care făceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzică au simţit mai puţin durerea decât cele care au luat calmante. Muzica se utilizează foarte mult în ginecologie, acum şi în chirurgie.
Preferinţa pentru muzica de calitate nu ţine cont doar de educaţie, ci mai ales de inteligenţă, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din România, în cadrul catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila“ din Bucureşti.
„Adevărul": Este adevărat că muzica ne poate face să simţim mai puţin durerea?
Ioan Bradu Iamandescu: Muzica joacă un rol mult mai important decât am putea crede. În Antichitate se mergea chiar până la folosirea flautului în dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica şi-a dovedit posibilităţi terapeutice în plan psihologic şi somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidenţiat într-un mod spectaculos la femeile care făceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzică au simţit mai puţin durerea decât cele care au luat calmante. Muzica se utilizează foarte mult în ginecologie, acum şi în chirurgie.
Cum sună muzica vieții atunci când nu auzi
Articol publicat pe 26 august 2011 în Adevărul (cu sprijinul tăcut și eficient al fotoreporterului Marian Vilău, intrați să vedeți și poza)
Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.
În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.
Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.
În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.
Neglijarea problemelor oftalmologice din copilărie lasă urme toată viața
Articol publicat în 27 mai 2011 în Adevărul
Un consult oftalmologic realizat la vârste mici poate schimba destinul viitorului adult. Motivele sunt multiple: salvează ochiul bolnav şi asigură o vedere bună, atât de importantă pentru dezvoltarea neuropsihică normală a copilului. Mai mult, corectează sursa unor viitoare complexe.
În ziua în care vizităm clinica de oftalmologie, sala de aşteptare este plină de copii: cei mici se joacă, se strigă, se admiră în oglindă. Unii poartă ochelari, iar micile accesorii n-au arătat nicicând mai simpatic. Între ei, mediator este Ana Maria, o fetiţă blondă cu sarafan bleumarin. Nu stă o clipă locului şi observ doar atunci când se aşază pe scaunul de consultaţie că ochiul drept îi fuge spre năsuc. Ana Maria s-a născut acum trei ani şi jumătate cu cataractă congenitală. În ochiul ei drept, cristalinul era opac şi nu lăsa decât 5% din razele de lumină să ajungă la creier. Fuga ochiului, adică strabismul, a apărut ca o consecinţă a acestei probleme.
Un consult oftalmologic realizat la vârste mici poate schimba destinul viitorului adult. Motivele sunt multiple: salvează ochiul bolnav şi asigură o vedere bună, atât de importantă pentru dezvoltarea neuropsihică normală a copilului. Mai mult, corectează sursa unor viitoare complexe.
În ziua în care vizităm clinica de oftalmologie, sala de aşteptare este plină de copii: cei mici se joacă, se strigă, se admiră în oglindă. Unii poartă ochelari, iar micile accesorii n-au arătat nicicând mai simpatic. Între ei, mediator este Ana Maria, o fetiţă blondă cu sarafan bleumarin. Nu stă o clipă locului şi observ doar atunci când se aşază pe scaunul de consultaţie că ochiul drept îi fuge spre năsuc. Ana Maria s-a născut acum trei ani şi jumătate cu cataractă congenitală. În ochiul ei drept, cristalinul era opac şi nu lăsa decât 5% din razele de lumină să ajungă la creier. Fuga ochiului, adică strabismul, a apărut ca o consecinţă a acestei probleme.
O nouă șansă la viață poate veni de la un necunoscut
Articol publicat pe 22 aprilie în Adevărul
Pentru unii, transplantul reprezintă şansa la o viaţă normală. Pentru alţii, face diferenţa dintre viaţă şi moarte. În România, listele de aşteptare pentru un transplant numără peste 3.300 de persoane. Şansa lor de a primi un organ nou vine, cel mai adesea, de la un străin.
Atunci când un organ nu mai funcţionează corespunzător, transplantul poate fi ultima soluţie. În România se pot transplanta cu succes cord, rinichi, ficat, celule stem din măduva osoasă, piele, muşchi şi cornee. De multe ori, donatorul face parte din familie, legătura de sânge crescând şansele de compatibilitate, atât de necesară pentru reuşita intervenţiei. Alteori, bolnavii depind de generozitatea anonimilor, fie că aceştia sunt înscrişi în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, fie că rudele lor şi-au exprimat acordul în privinţa cedării organelor.
Pentru unii, transplantul reprezintă şansa la o viaţă normală. Pentru alţii, face diferenţa dintre viaţă şi moarte. În România, listele de aşteptare pentru un transplant numără peste 3.300 de persoane. Şansa lor de a primi un organ nou vine, cel mai adesea, de la un străin.
Atunci când un organ nu mai funcţionează corespunzător, transplantul poate fi ultima soluţie. În România se pot transplanta cu succes cord, rinichi, ficat, celule stem din măduva osoasă, piele, muşchi şi cornee. De multe ori, donatorul face parte din familie, legătura de sânge crescând şansele de compatibilitate, atât de necesară pentru reuşita intervenţiei. Alteori, bolnavii depind de generozitatea anonimilor, fie că aceştia sunt înscrişi în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, fie că rudele lor şi-au exprimat acordul în privinţa cedării organelor.
Cancerul de col uterin, boala de care nu trebuie să moară nimeni
Articol publicat pe 5 februarie 2011 în Adevărul
Testul Papanicolau salvează vieţi. El depistează primele modificări provocate de maladie, înainte ca aceasta să se răspândească în corp. Din păcate, prea multe femei amână să îl facă, supunându-se unor suferinţe inutile şi punându-şi în pericol viaţa.
Deşi este o boală uşor de diagnosticat şi tratabilă, în ţara noastră, cancerul de col uterin are rata cea mai mare de mortalitate din Europa. Cancerul de col afectează femeile active sexual de orice vârstă, în 80% din cazuri fiind provocat de infecţia cu HPV (virusul Papilloma uman), contractat prin contact sexual neprotejat. „Există şi forme de cancer de col uterin cauzate de leziuni ale mucoasei sau de infecţia cu virusul Herpes simplex, dar acestea sunt mult mai rare", ne spune medicul Dragoş Median, specialist în oncologie medicală la Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Filantropia" din Bucureşti.
Testul Papanicolau schimbă destine
Mihaela D. a aflat că suferă de cancer de col uterin la vârsta de 28 de ani, după ce încheiase o căsnicie de şapte ani. „Subiectul este şters cu buretele la exterior, dar în interior încă există şi nu-mi este uşor să vorbesc despre el", ne spune tânăra, acum în vârstă de 30 de ani.
Testul Papanicolau salvează vieţi. El depistează primele modificări provocate de maladie, înainte ca aceasta să se răspândească în corp. Din păcate, prea multe femei amână să îl facă, supunându-se unor suferinţe inutile şi punându-şi în pericol viaţa.
Deşi este o boală uşor de diagnosticat şi tratabilă, în ţara noastră, cancerul de col uterin are rata cea mai mare de mortalitate din Europa. Cancerul de col afectează femeile active sexual de orice vârstă, în 80% din cazuri fiind provocat de infecţia cu HPV (virusul Papilloma uman), contractat prin contact sexual neprotejat. „Există şi forme de cancer de col uterin cauzate de leziuni ale mucoasei sau de infecţia cu virusul Herpes simplex, dar acestea sunt mult mai rare", ne spune medicul Dragoş Median, specialist în oncologie medicală la Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Filantropia" din Bucureşti.
Testul Papanicolau schimbă destine
Mihaela D. a aflat că suferă de cancer de col uterin la vârsta de 28 de ani, după ce încheiase o căsnicie de şapte ani. „Subiectul este şters cu buretele la exterior, dar în interior încă există şi nu-mi este uşor să vorbesc despre el", ne spune tânăra, acum în vârstă de 30 de ani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)