Epava

Articolul a fost publicat în Viaţa medicală în martie 2014, la trei ani de la desfiinţarea spitalului Caritas. Aici îl redau în versiune completă, prea mare pentru o pagină de ziar, în care nu a mai intrat partea de istoric al spitalului. 

La 31 martie 2011, ambulanţele au ridicat pacienţii internaţi la Caritas şi i-au mutat în alte spitale din Bucureşti. Spitalul Caritas se desfiinţa prin decizia statului, după o istorie de peste 100 de ani şi o retrocedare către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Astăzi, în spaţiul de 12.000 mp dintre străzile Traian, Maximilian Popper şi Parfumului, mai funcţionează o singură clădire a spitalului, care aparţine Primăriei Bucureşti şi care a fost transformată în cămin pentru vârstnici. Celelalte imobile sunt abandonate de trei ani.

În 2011, guvernul Boc publica o listă de spitale care urmau să fie desfiinţate şi care deveneau eligibile pentru a fi transformate în cămine pentru vârstnici. Singurul spital bucureştean de pe listă era Caritas. Lista fusese alcătuită în urma unei evaluări realizate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, explică Cseke Attila, ministrul sănătăţii la acel moment. În cazul Spitalului Caritas au contat şi discuţiile care s-au purtat între ministru şi primarul general al Capitalei. „Dânsul a spus că primăria avea oricum de gând să mute activitatea medicală, iar dacă facem programul ăsta, pentru ei vine ca mănuşă, pentru că ar intra în program cu clădirea care aparţine Primăriei, iar restul activităţilor medicale vor oricum să le mute de acolo. Este logic: ei nu aveau cum să dezvolte activitatea la Caritas pentru că nu aveau drept de proprietate asupra unei părţi mari din clădiri“, a explicat Cseke Attila.

„Decizia mutării secţiilor funcţionale ale Spitalului Clinic «Caritas–Acad. Nicolae Cajal» în alte spitale bucureştene a fost luată ca urmare a deciziei Guvernului României de a retroceda în natură clădirile care au compus spitalul, către Fundaţia Caritatea, şi care nu au permis, în ultimii zece ani, efectuarea de investiţii şi reparaţii care să permită buna funcţionalitate a spitalului“, este explicaţia Primăriei şi Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti (ASSMB). Ministrul Cseke Attila afirmă că a primit foarte puţine observaţii în cele două luni în care lista spitalelor propuse pentru desfiinţare a fost postată pe site-ul Ministerului Sănătăţii, în dezbatere publică; lucrurile s-au schimbat după mobilizarea din 31 martie, ca şi cum toată lumea era luată prin surprindere de punerea în aplicare a unei legi anunţate.

Un spital construit de Comunitatea Evreiască

Istoria clădirilor şi spitalului Caritas începe în anul 1880, când lua fiinţă, în mijlocul sectorului 3, aşezământul de binefacere „Caritas“, unitate pentru asistenţa medicală şi socială a săracilor, în special a femeilor şi copiilor. Aici a fost tratat şi Eminescu. În 1891, ca urmare a depăşirii capacităţii de îngrijire, aşezământul era transformat în spitalul Caritas, cu 80 de paturi şi ambulatoriu pentru specialităţile medicală, chirurgicală, obstetrică-ginecologie şi pediatrie. Am aflat toate aceste lucruri de la prof. dr. Alexandru Câmpeanu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi fost şef al secţiei de Cardiologie la Spitalul Clinic Caritas „Acad. Nicolae Cajal”. Viaţa medicală a publicat în februarie 2011 un amplu articol realizat de profesorul Câmpeanu pe tema istoriei Caritas.

În anul 1920 lua fiinţă în Bucureşti Societatea “Noua Maternitate” care viza construirea unui nou spital cu bani de la populaţie. Spitalul, cu două etaje şi secţii de boli interne, chirurgie şi maternitate, au fost cedate Comunităţii Evreieşti, care se obliga să le menţină destinaţia convenită de Societate: acordarea de consultaţii şi spitalizări gratuite pacienţilor lipsiţi de mijloace, în oricare dintre serviciile spitalului. “Ca urmare a respectării acestui deziderat, spitalul a rămas în memoria oamenilor locului ca «spitalul săracilor». Aici se trateau evrei, români, armeni din cel mai mare sector al Bucureştiului”, ne spune prof. Câmpeanu. A urmat construirea unui nou pavilion (1936-1940), cu patru etaje, prin efortul financiar al familiei Flacs, donat Comunităţii Evreieşti din Bucureşti cu aceeaşi condiţionare, ca destinaţia imobilului să nu fie schimbată sub niciun motiv. În timpul celui de-al doilea Război Mondial s-a mai construit un corp de clădire, ale cărui documente sunt învăluite în mister. Aici, la etajul al şaselea, profesorul Câmpeanu a locuit timp de şase luni, ca medic secundar. Pavilionul a găzduit iniţial clinica de ftiziologie a profesorului Popper, iar din 1968, pe cea de chirurgie, pentru a lăsa mai mult spaţiu ginecologiei în clădirea vecină („Nu avem unde îngriji copiii? Păi, mutăm tuberculoşii la Marius Nasta”, ar fi spus Ceauşescu). În anii 70, pe terenul dintre clădirea veche şi pavilionul Flacs, statul român a ridicat cel mai nou corp de clădire al ansamblului: patru etaje, 150 de paturi, cu secţiile de Cardiologie, Medicină internă, Terapie intensivă şi Neonatologie. Este vorba de actuala clădire portocalie care adăposteşte Căminul pentru vârstnici “Acad. Nicolae Cajal”. 

Tovarăşa Găinuşe salvează spitalul

Evreii veniţi în Bucureşti după Unirea Principatelor s-au aşezat în zona din spatele actualului magazin Unirea, între Calea Călăraşi, Calea Văcăreşti şi începutul Căii Dudeşti, incluzând aici străzile Mircea Vodă, Anton Pann, Labirintului, Parfumului, Vulturilor şi Traian. Cartierul evreiesc a suferit modificări mari în anii ’80 pentru a face loc Bulevardului Victoria Socialismului. Poate că spitalul Caritas ar fi avut aceeaşi soartă cu cea a institututului Mina Minovici din vecinătate dacă directorul spitalului, pe atunci conferenţiarul Carp, nu ar fi intervenit pe lângă tovarăşa Alexandrina Găinuşe, viceprim-ministru în guvernul Constantin Dăscălescu, internată la cardiologie. „Prof. Carp i-a spus «Tovarăşa Găinuşe, spitalul ăsta îngrijeşte tot sectorul 3, cel mai mare sector din Bucureşti. În România, oamenii mor de boli de inimă şi de probleme de neonatologie şi nu avem unde altundeva să-i îngrijim nici de una, nici de alta.» Şi atunci tov. Găinuşe l-a adus pe tovarăşul Ceauşescu. Şi prof. Carp i-a spus din nou «Avem cei mai mulţi bolnavi cu probleme cardiovasculare, cea mai mare mortalitate la naştere.» Şi i-a mai suflat cineva din spate «E spitalul evreilor, ce nevoie avem noi să ne punem rău cu evreii?» Ceauşescu s-a uitat încolo şi-ncoace şi a spus «Bun, nu îl dărâmăm şi vedem mai târziu ce facem.» Şi în felul ăsta a rămas în picioare. Detaliile acestea sunt poate sentimental importante”, ne spune prof. dr. Alexandru Câmpeanu, care era de gardă atunci când a avut loc înalta vizită.

Nu de aceeaşi “clemenţă” a beneficiat spitalul Brâncovenesc, care se găsea în viitorul Centru Civic gândit de Nicolae Ceauşescu (în vecinătatea Mitropoliei). Doctorul Sorin Oprescu, primarul Capitalei, ne spune că era de gardă atunci când Ceauşescu a venit în vizită şi că preşedintele s-a enervat pentru că o pisică din curtea spitalului i-a zgâriat căţelul. La schimb cu dărâmarea spitalului Brâncovenesc, Ceauşescu a construit Spitalul Universitar de Urgenţă din zona Eroilor. În cazul Caritasului, au existat discuţii care vizau construirea unui spital în compensaţie, prin extinderea Policlinicii Vitan sau prin ridicarea unui spital nou în zona Morarilor, spune profesorul Câmpeanu. Dar se pare că de fiecare dată au fost probleme: spaţiul din vecinătatea policlinicii Vitan a devenit parcare pentru Mall, iar în cazul spitalului din Morarilor, terenul s-a dovedit insuficient pentru o parcare la dimensiunile specificate de finanţatorul european. 

Banii vorbesc

 

Clădirea portocalie (stg.) este căminul care aparţine Primăriei

În anul 1999, ordonanţa de urgenţă nr. 83 decide retrocedarea bunurilor imobile aparţinând minorităţilor naţionale. Conducerea spitalului Caritas atacă decizia în instanţă, cu argumentul că instituţiile de interes public sunt inalienabile, avându-l ca avocat pro bono pe senatorul Antonie Iorgovan. Până în 2004, Călin Popescu Tăriceanu modifică legea retrocedării, noua formă permiţând şi restituirea bunurilor de interes public (spitale, şcoli, teatre, alte instituţii), iar Înalta Curte hotărăşte prin decizie definitivă şi irevocabilă retrocedarea imobilelor către Fundaţia Caritatea. Fundaţia Caritatea a fost creată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (F.C.E.R.) împreună cu Organizaţia Mondială Evreiască pentru restituirea bunurilor. În 2005 s-a încheiat protocolul de predare-primire şi a fost semnat contractul de închiriere între Fundaţie şi Spitalul Caritas. 

După cum ne explică Samuel Izsak, directorul Fundaţiei, contractul semnat între Fundaţie şi Spitalul Caritas, valabil pe o durată de zece ani, prevedea plata unei chirii fixe, de 2.000 de euro, pentru primii cinci ani, urmând ca din 2010 preţul să fie stabilit la nivelul pieţei. Prof. dr. Eugen Brătucu, directorul spitalului în perioada 1999–2005, îşi aminteşte că un punct din contract la care s-au „împiedicat“ a fost asigurarea antiseismică a clădirilor. Prin lege, plata acesteia revenea proprietarului. Conform experţilor, asigurarea pentru clădirile spitalului se ridica la 70.000 de euro pe an, în timp ce chiria ar fi acoperit doar 24.000.

Cu 90 de zile înainte de încheierea celor cinci ani de chirie fixă, Fundaţia a trimis spitalului o adresă prin care anunţa că este nevoie să stabilească o nouă chirie, şi au ataşat adresei un raport de evaluare care spunea că preţul de piaţă al chiriei ar fi de 62.000 de euro. „Asta e ce a spus expertul, dar hai să discutăm“, a spus atunci dl. Izsak. „În paranteză trebuie să menţionez că din 2007 datează o hotărâre de guvern care stabileşte un cuantum al chiriei pentru imobilele de interes public retrocedate, conform căreia chiria pentru aceste imobile ar fi fost în jur de 40.000 de euro.“

Dr. Bogdan Jansen, director al Caritasului în acea perioadă, a răspuns că spitalul nu poate plăti mai mult de 4.000 de euro pe lună. Suma ar fi acoperit-o din bugetul unităţii medicale, la ora respectivă spitalul aflându-se încă în subordinea MS. Mai spune dl Izsak: „Şi lucrurile s-au blocat. Apoi (n.r. la preluarea spitalului de Primăria Capitalei), am solicitat o întrevedere cu primarul Oprescu. Şi atunci, pentru prima dată, primarul mi-a spus: «Domnule, nu chiria e problema». Deci chiria putea să fie şi 4.000, şi zero. Eu cred că primarul a fost sincer, avea o altă viziune. Eu nu pot să vă explic din punct de vedere medical şi administrativ dacă ar fi fost bine sau rău dacă spitalul ar fi rămas. Sunt chestii în care noi nu ne putem expune o părere. Dar adevărul e că acelea nu erau condiţii pentru un spital care să funcţioneze după norme europene, la nivel de secol XXI.“

„Au aruncat lucruri pe fereastră“

În 2007, echipa profesorului Eugen Brătucu s-a mutat de la Caritas la Institutul Oncologic „Prof. dr. Al. Trestioreanu“. A fost un prim semnal de alarmă. „Imobilul în care funcţionam noi atunci în Caritas nu era în cea mai bună stare. Am fost chemaţi şi ni s-a propus să plecăm toţi universitarii (n.r. pe chirurgie). Am fost de acord, mai ales că ştiam că viitorul la Caritas este incert.“ Profesorul Brătucu spune că a plecat la mai bine, într-un institut mare, cu multiple specialităţi, în care se poate face o chirurgie „mai eficientă“. „Şi la Caritas se făcea chirurgie, dar nu aveam aceste departamente auxiliare. E cel mai mare institut de oncologie din ţară“ , explică profesorul Brătucu, acum şeful Clinicii chirurgie I la Institutul Oncologic „Prof. dr. Al. Trestioreanu“.

Perioada desfiinţării definitive a Spitalului Caritas a început în primăvara lui 2011 şi niciun cadru medical nu a rămas ulterior fără loc de muncă. Profesorul Dimitrie Nanu, şeful Maternităţii Caritas, a resimţit desfiinţarea ca pe „o lovitură“; pe prof. dr. Tiberiu Nanea, şeful de la Medicală, evenimentul l-a readus la „Theodor Burghele“, spital în care lucrase timp de peste zece ani şi de care se simţea ataşat. Pentru dr. Antoine Edu, actualul şef al secţiei de obstetrică-ginecologie de la Malaxa, momentul a fost destul de greu, ca orice mutare forţată de domiciliu, însă condiţiile din noul spital sunt „incomparabil mai bune. În spitalul Caritas nu se investise de zeci de ani“.
La sfârşitul lunii noiembrie 2011, spitalul a fost complet evacuat. Conf. dr. Diana Nistorescu, fostul director medical, a fost prezentă printre dărâmături până în septembrie: „Am văzut partea cea mai urâtă a dezmembrării spitalului, angajaţii primăriei au aruncat lucruri pe fereastră, s-au stricat amfiteatre. Am văzut cum se năruie, şi cât ne străduisem noi să lăsăm totul în ordine. De fapt, nimănui nu i-a păsat de nimic“. Mare parte a arhivei nu fusese digitalizată, din cauza costurilor, astfel că documentele au fost puse în „saci care acum sunt într-o clădire din curtea spitalului Filantropia. Am colegi care nu şi-au putut încheia formele de pensionare din această cauză“.

 „E mai simplu să intri cu  buldozerul“

 „Dacă cineva se uită pe indicatorii spitalului o să constate că nu avea probleme. Bun, avea toate bubele şi toate hibele şi toate tarele spitalului românesc, dar asta nu înseamnă că trebuia închis. Ar însemna să închidem 90% din spitalele din România“, ne spune dr. Bogdan Jansen, ultimul manager al Spitalului Caritas. Potrivit lui, Spitalul Caritas nu mai avea datorii din 2007 şi îşi crease în timp un renume: „act medical de calitate, atât cât se poate face, fără malpraxisuri, fără scandaluri, fără şpăgi“. Dr. Jansen ne-a spus că, după desfiinţare, lumea aceea mai specială, adică oamenii străzii şi persoanele de etnie romă, care formau aproximativ jumătate din pacienţii Caritasului, au aglomerat alte spitale din Bucureşti.

„Câte spitale din Bucureşti merită să fie reabilitate?“, se întreabă retoric prof. Brătucu. „Pentru că majoritatea sunt în situaţia Caritasului, mă refer la starea clădirii, nu la proprietate. Tot ce e spital vechi e în starea asta. Singurul reabilitat este Colţea. Se cheltuie cu ele enorm, sunt consumatoare de bani pentru că se strică mereu instalaţiile. Dar şi în străinătate se întâmplă la fel. Eu am vizitat o fostă cazarmă a lui Napoleon, de la 1800, transformată în spital şi care arată impecabil. Deci francezii au putut să aloce, pentru că este patrimoniu, dar la noi nu se poate, e mai simplu să intri cu buldozerul.“

 Este greu de crezut că nu s-au putut găsi soluţii pentru Spitalul Caritas, un spital cu tradiţie. „Nu este greu“, spune zâmbind Sorin Oprescu, primarul Capitalei. Primăria Bucureştiului a investit 179 de milioane de euro în cele 19 spitale pe care le-a primit în urma procesului de descentralizare. Aceste spitale nu mai fuseseră utilate la nivelul anului 2014 de 45 de ani. “Desigur că la această vârstă eu mai pot răspunde doar la o singură întrebare: «Dacă fac, de ce fac, iar dacă nu fac, de ce nu fac»”, mai spune el. Decizia primarului Oprescu a fost aceea de a investi în construirea unor secţii noi, precum Centrul de radioterapie oncologică de la Spitalul Colţea sau o aripă nouă a Spitalului Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu“.

Şi totuşi, de ce statul nu a putut interveni în consolidarea clădirilor de la Caritas? „Nu a putut, pentru că aşa sunt făcute legile, pocit“, explică Sorin Oprescu. Legea românească nu permite chiriaşului să aducă reparaţii capitale imobilului pe care îl ocupă, ci doar reparaţii de întreţinere, mai ales dacă este vorba de bani publici. Legea nu obligă nici proprietarul care a primit o construcţie prin retrocedare să o menţină la anumite standarde de funcţionare sau estetice. Nu există o lege prin care statul să ofere vreun ajutor financiar proprietarului care doreşte să îşi claseze proprietatea personală ca monument istoric. E posibil ca Spitalul Colţea, declarat monument istoric, în care Guvernul a investit aproape 100 de milioane de dolari din împrumuturi externe, să fi avut o altă soartă dacă ar fi trebuit să fie retrocedat. Dar legea nici nu interzice cumpărarea acestor imobile de către stat. „Spitalul avea tradiţie şi cred că ar fi meritat ca statul român să dorească să îl păstreze şi să intre în discuţii cu proprietarul“, spune prof. dr. Eugen Brătucu. „Primăria sau guvernul ar fi procedat corect dacă ar fi cumpărat de la proprietar, cu plata eşalonată. Terenul era evaluat atunci la 1,6 milioane de dolari, clădirile nici nu contau. Eu am făcut demersurile pe care am putut să le fac către autorităţi pentru a cumpăra, am trimis memorii, dar nu am primit niciun răspuns“.

Primarul Sorin Oprescu afirmă că a încercat să cumpere spitalul de la Fundaţia Caritatea, dar i s-a spus că nu vor să vândă, „probabil din cauza unor presiuni de la nivel internaţional”. Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, nu a oferit declaraţii pe tema Caritasului, deşi a fost contactat în repetate rânduri. Samuel Izsak, directorul Fundaţiei Caritatea, are cunoştinţă de o singură discuţie despre vânzare, care s-a referit doar la terenul pe care este construit căminul pentru vârstnici. „Dacă sunt doritori, noi suntem dispuşi să vindem, la un preţ de piaţă, dar cu discount, fiind vorba de clădiri de interes public“, spune Samuel Izsak.

 „Cât timp voi trăi“

 

După crearea statului Israel, în 1948, populaţia evreiască a plecat în număr mare din România, datele neoficiale indicând la momentul acesta o comunitate de aproximativ 2.000 de persoane de rit mozaic în Bucureşti. Efervescenţa de care ne povestesc profesorii apropiaţi familiei Cajal - “Din toate punctele de vedere, comunitatea evreiască, şi mai ales lumea medicală, era legată de Caritas” - a trecut. Şi asta mai ales după 2004, anul încetării din viaţă a profesorului academician Nicolae Cajal, cel care spus “cât timp voi trăi, condiţia spitalului nu se va schimba!“. 

Epava Spitalului Caritas se întinde astăzi pe un spaţiu de 12.000 mp: găsim acolo clădiri aflate într-un grad avansat de deteriorare şi un cămin funcţional situat pe un teren cu o situaţie incertă. Sorin Oprescu afirmă că a studiat documentele legate de retrocedare şi că nu există un plan clar al spaţiului. Nu s-a încheiat un proces-verbal de către primarul de sector de la acea vreme. Primarul spune că, departe de a dori să intre într-o confruntare, vrea ca acest cămin să aibă o curte mică în spatele clădirii, pentru ca locatarii să poată ieşi la aer. În august 2013, Primăria şi ASSMB au aprobat demolarea corpurilor de clădire C1-C4, construite tot de statul român, sedii pentru fostele laboratoare, morga, arhivele şi o anexă, suprafaţă totală construită la sol de 569 mp. Prin această demolare (nefinalizată), s-ar elibera terenul pentru Fundaţie şi, în plus, se lansează propunerea unui schimb cu terenul pe care este construit căminul. “Sperăm să ajungem la o soluţie amiabilă”, subliniază dl. Izsac.

De ce Fundaţia nu a găsit încă o destinaţie clădirilor şi spaţiului? „În decursul timpului au fost mai mulţi investitori care au fost pe teren şi au analizat“, spune Samuel Izsak. „Eu pot doar să presupun motivul – acela că reabilitarea acestor clădiri este foarte costisitoare. În plus, orice investitor care vine şi verifică spune OK, verifică întâi problemele cu Primăria şi după aceea discutăm. Nimeni nu vrea să ia o proprietate cu probleme.“

 

Demolarea unui ansamblu de mărimea fostului spital Caritas implică sute de mii de euro şi nu există doritori dispuşi să-şi asume o asemenea cheltuială cât timp situaţia întregului ansamblu este incertă. Nici până astăzi nu s-a efectuat o predare formală a spaţiului, întrucât nimeni din administraţia spitalelor nu şi-a asumat această răspundere. Toate deşeurile din curtea fostului spital au rămas acolo din noiembrie 2011, iar demolările clădirilor care aparţin Primăriei nu sunt finalizate.

Dacă te plimbi într-o dimineaţă pe străduţele din cartier şi priveşti lung spitalul sau îl fotografiezi, este foarte probabil ca o trecătoare să îţi spună: „L-au distrus, păcat de el. Aici mi-am născut copiii“. La un deceniu de la dispariţia profesorului Cajal, condiţia spitalului s-a schimbat dramatic: a murit. Iar pe locul fostului spital al săracilor din Bucureşti nu a mai răsărit nimic. E ca o epavă: acoperită de rugină şi de amintiri.

Învăţământul medical la Caritas

În anii ‘50, spitalul Caritas a devenit unitate de învăţământ superior afiliată UMF „Carol Davila”. În spital şi-au desfăşurat activitatea patru clinici universitare conduse de profesori de renume, membri ai Academiei Române şi Academiei de Ştiinţe Medicale:  clinica universitară de pneumologie-ftiziologie (creată în 1948 de prof. dr. Maximilian Popper), de medicină internă şi boli cardiovasculare (1950, prof. dr. C.C. Iliescu, apoi prof. dr. P. Teodorescu, prof. dr. V. Nicolaescu, conf. dr. C. Carp, prof. dr. Al. Câmpeanu şi prof. dr. Tiberiu Nanea), clinica universitară de chirurgie (1952, prof. dr. Juvara, apoi prof. dr. Burlui, prof. dr. Constantinescu şi prof. dr. Brătucu) şi catedra de obstetrică-ginecologie (1979, prof. dr. V. Achim, apoi prof. dr. Dimitrie Nanu). Din noiembrie 1942 şi până la sfârşitul războiului, spitalul Caritas a găzduit Facultatea de Medicină pentru studenţii evrei, cu sprijinul autorităţilor, pentru că populaţia evreiască nu mai avea acces în instituţii (şi tot în plin regim fascist s-a inaugurat Teatrul Evreiesc de Stat Baraşeum).