Cum sună muzica vieții atunci când nu auzi

Articol publicat pe 26 august 2011 în Adevărul (cu sprijinul tăcut și eficient al fotoreporterului Marian Vilău, intrați să vedeți și poza)

Uneori, simţim nevoia să ne punem dopuri în urechi ca să „auzim“ mai bine ce se-ntâmplă în mintea noastră. Pentru o persoană care s-a născut surdă sau care şi-a pierdut auzul, liniştea nu este ceva opţional. Surditatea înnăscută sau dobândită reorganizează creierul şi viaţa celor care se confruntă cu această provocare.

În curtea filialei Bucureşti a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) nu pare a fi loc de mai mult de 30 de persoane. Şi totuşi, aproape 200 de oameni se adună la evenimentele periodice organizate aici. Iar atunci, în sala de festivităţi se pune muzică până la refuz. Sunetele ies din boxe uriaşe amplasate pe o scenă din şipci de lemn şi fac să vibreze podeaua, geamurile şi inimile oamenilor. Aici am stat de vorbă cu Aurel Oprea, preşedintele filialei. Ne-a spus povestea sa, iar noi ne-am făcut auziţi cu ajutorul lui Bogdan Anicescu, absolvent de psihopedagogie specială şi interpret al limbajului mimicogestual la ANSR.

O boală i-a schimbat destinul

„Dacă un surd s-ar trezi într o dimineaţă auzind, mă întreb, nu s-ar speria? Cei care n-au auzit niciodată nu ştiu ce pierd", ne spune domnul Oprea. A rămas fără auz la vârsta de 16 ani, după ce a stat două săptămâni în comă, din cauza unei meningite. Privind în urmă, consideră acum că surditatea i-a adus o viaţă mai plină decât cea pe care i-ar fi oferit-o viaţa de „auzitor", dacă ar fi rămas în satul de baştină. Însă atunci i-a fost foarte greu.
„Ai mei se pregătiseră pentru ce era mai rău. Când am deschis ochii, am văzut-o pe mama lângă mine, care îşi mişca buzele. I-am zis «Mamă, vorbeşte mai tare»", îşi aminteşte Aurel. Boala i-a provocat surditate profundă la ambele urechi, un şoc pentru tânărul care până atunci cântase la chitară. De atunci n-a mai auzit nimic. S-a înscris la o şcoală de hipoacuzici din Bucureşti, iar cei 16 ani de vorbire şi de educaţie într-o şcoală pentru „auzitori" l-au făcut să ia numai note de 10. „În prima zi acolo m-am speriat, toţi elevii din curte dădeau din mâini, gesticulau... În următorii patru ani, am dormit cu manualul de limbaj al semnelor sub pernă, devenise Biblia mea", ne povesteşte Aurel.

Plânsul copiilor lui îl mişca la propriu

S-a angajat lăcătuş la o fabrică din Bucureşti, s-a căsătorit cu o femeie care, spre deosebire de el, „reuşea să audă puţin, de exemplu atunci când se spărgea o farfurie", şi are doi copii. Îi pare rău că nu i-a auzit spunându-i „tată". „Când erau bebeluşi, dormeam cu ei în pat, la mijloc, legat de ei cu o sforicică de încheieturile mâinilor. Aşa mă trezeam când plângeau şi cereau de mâncare", mărturiseşte Aurel.
Toate momentele simple care se leagă de sunete şi pe care auzitorii le iau ca atare, persoanele surde trebuie să le adapteze. Astfel, soneria de la uşă se transformă în semnale luminoase, cu ajutorul unor leduri şi becuri montate la vedere. Telefonul setat pe vibraţii devine ceas deşteptător, aşezat sub pernă sau într-o mănuşă, purtată în somn. Pentru discuţiile pe internet, folosesc un program de web-cam (Camfrog) ce redă fidel succesiunea cadrelor şi, deci, limbajul mimicogestual. În România, există biserici în care slujba se ţine în limbaj mimicogestual, în cadrul Comunităţii Ortodoxe a Surzilor.

Imaginaţia, exerciţiu de auzire

Tot la Asociaţie am întâlnit o pe Iuliana. Are 24 de ani şi nu mai aude din clasa a doua. De atunci, se foloseşte de ochi pentru a-şi imagina sunetele din jur. „Îmi solicit foarte mult vederea, sunt atentă la tot ce mişcă, iar atunci când văd o frunză căzând, de exemplu, mi-o imaginez cum foşneşte. Sunt atentă la umbre, trag cu coada ochiului", îşi descrie Iuliana experienţa.

De altfel, medicii au confirmat că persoanele care nu aud îşi dezvoltă abilităţi compensatorii, şi anume vederea periferică (pentru a zări mai devreme, de exemplu, o maşină care se apropie din lateral) şi capacitatea de-a aprecia viteza cu care se mişcă un obiect. Tot imaginaţia o ajută atunci când dansează: „Simt muzica, o vibraţie ce ajunge la inimă, şi-mi dau seama dacă este lentă sau ritmată. Mă uit şi la cei din jur şi-mi imaginez melodia".

Pentru Iuliana, ceasul deşteptător este Bogdan D., prietenul ei. S-au cunoscut pe internet: el aude, este calm şi-i vorbeşte lent şi clar, pentru ca ea să nu-şi piardă vorbirea. „Dacă foloseşti prea mult semnele, care se fac mai repede decât vorbirea normală, ajungi să nu mai ţii ritmul, oboseşti şi n-o mai foloseşti", explică tânăra. Iuliana poartă aparat auditiv, deşi nu aude clar cu el niciun cuvânt. „Nu-mi place liniştea, este prea profundă. Cu aparatul, chiar dacă sunetele sunt distorsionate, tot e ceva, psihicul meu cere sunet", ne spune tânăra.

Testare naţională

Statistic, din 1.000 de nou născuţi vii, între unu şi trei suferă de surditate. Testarea auzului la nou-născut se face în România în 13 maternităţi de grad III, gratuit, în cadrul screeningului naţional pentru verificarea auzului şi în unităţile private, contra cost.

Proteză sau implant?

Dacă în cazul nou-născuţilor, surditatea este urmarea unor boli genetice sau unor infecţii intrauterine cu rubeolă sau cu citomegalovirus, mai târziu, ea poate să apară din cauza unei meningite, a unui accident la cap sau a tratamentelor toxice pentru ureche. Pentru cei născuţi surzi, există riscul major al afectării capacităţii de vorbire. După diagnosticul pus într-un centru de specialitate, tratamentul începe cu protezare auditivă şi cu logopedie.
Dacă nu obţin rezultate în şase luni, ei intră pe lista de aşteptare pentru a primi un  implant cohlear. „Pot beneficia de implant copiii, dacă implantarea se face până la vârsta de cel mult 6 ani, după care centrii auditivi din cortex îşi închid comunicările cu periferia. În cazul adulţilor, implantarea dă rezultate dacă de la momentul instalării hipoacuziei totale a trecut o perioadă de cel mult o treime din vârsta biologică la care s-a instalat această problemă", ne explică prof. dr. Alexandru Pascu, medic primar ORL la Institutul de Fono-Audiologie „Dr. D. Hociotă" din Bucureşti.

Limbajul semnelor se face cu mâinile şi cu sufletul

„Limbajul mimicogestual este mult mai concret decât limbajul vorbit şi exprimă mai greu noţiuni abstracte. În plus, familia şi şcoala pot avea limbaje diferite, după cum pot exista diferenţe în ceea ce priveşte limbajul şi între generaţii", ne spune Bogdan Anicescu, interpret de limbaj mimicogestual la ANSR Bucureşti. Pentru auzitori se organizează cursuri de profesionalizare pentru interpretarea limbajului mimicogestual. „Limbajul semnelor se şi fură, iar dacă nu pui suflet, nu îl înveţi", ne spune şi Aurel Oprea.